Elven Legacy Review

Elven Legacy Review

Lăsând însă la o parte totala lipsă de originalitate a scenariului (oare sunt singurul căruia i s-a acrit de elfi vs. orci?) povestea pare puţin cam prea stufoasă şi ajungi la un moment dat să te saturi de aceleaşi cut-scene-uri realizate cu engine-ul jocului, mai ales că gradul de dificultate te va împinge să repeţi anumite misiuni de multe ori până să-ţi iasă pasenţa. Ce-i drept, trebuie să remarc realizarea destul de bună a acestor cut scene-uri, dar tot în virtutea corectitudinii trebuie să menţionez că e destul de greu să le iei în serios, lucru valabil şi pentru firul epic, de altfel.

Gameplay-ul în sine nu diferă mai deloc de cel al predecesorului. Sau, dacă nu aţi avut curiozitatea de a încerca Fantasy Wars, puteţi lua venerabilul Fantasy General drept etalon. Iniţial chiar am fost tentat să taxez această lipsă de originalitate, dar cum seria General a fost una de succes şi încă mai este jucată, mi-am zis că nu e atât de grav să copiezi bine un titlu reuşit. Asta chiar dacă producătorii au avut obrazul cam gros şi n-au adaugat mai nimic faţă de sursa de inspiraţie.

Scenariile în care se desfăşoară ostilităţiile au obiective clare, cum ar fi cucerirea unei fortăreţe, apărarea unei cutare mănăstiri sau deplasarea personajului principal într-un anumit punct. Iar pe parcursul lor pot să apară şi obiective secundare, facultative, dar de obicei foarte utile, cum ar fi descoperirea unui dragon aliat într-o peşteră uitată de lume sau a vreunui artefact cu puteri deosebite.

Archeeers!

Pentru a ne impune punctul de vedere vom avea la dispoziţie o armată ce poate fi formată dintr-o mare varietate de unităţi, această ofertă vastă fiind de altfel unul din punctele tari ale jocului. Aurul necesar recrutării este obţinut prin îndeplinirea obiectivelor, cucerirea unor avanposturi sau uneori prin învingerea unui adversar mai cu moţ, pe lista de unităţi disponibile figurând infanterie uşoară sau grea, cavalerie, cercetaşi călare sau pe jos, arcaşi de toate felurile, magicieni şi, bineînţeles, eroi.

Fiecare unitate are propriile valori de atac, apărare, puncte de mişcare pe diferite tipuri de teren şi eventual ceva abilităţi speciale. În plus, orice unitate poate câştiga experienţă în funcţie de cât de bine se descurcă în luptă, la fiecare level-up fiind oferite trei variante pentru diverse îmbunătăţiri. Acestea pot cuprinde valori mai ridicate pentru atributele de bază, o abilitate specială sau vreo vrajă mai hoaţă pentru vrăjitori.

Abilităţile speciale astfel obţinute sunt variate şi depind de tipul unităţii respective. Arcaşii îşi pot mări spre exemplu raza de atac, în timp ce cavaleria poate şarja mai cu foc. O unitate normală este limitată la cinci astfel de niveluri, spre deosebire de eroi, care au limita superioară la zece, fiind astfel mult mai utili şi flexibili.

Aceste abilităţi, precum şi descrierea unităţilor, contribuie serios la feeling şi la personalizarea armatei şi o să te doară sufletul când îţi vei vedea arcaşii de cinci stele la pământ. Mai ales că în timpul campaniei unităţile te urmează dintr-un scenariu în altul, lucru care le face mult mai valoroase decât în alte jocuri similare.

Eroii sunt în general specifici scenariului jucat – unităţi ceva mai puternice decât cele normale, dar şi mai fragile, fiind de obicei ţinta atacurilor concentrate ale inamicului. Asta pentru că majoritatea scenariilor au la bază supravieţuirea eroului respectiv şi, chiar dacă dânsul se descurcă mulţumitor în luptă, nu e o idee bună să-l laşi de unul singur.

Lupta efectivă nu s-a schimbat prea mult de la vărul General, iar un sistem ceva mai avansat de piatră-foarfecă-hărtie te va taxa sever dacă-ţi răsfiri unităţile sau le plasezi aiurea. Infanteria se descurcă cu alţi luptători corp-la-corp, cavaleria mătură pe jos cu arcaşii, iar aceştia din urmă fac prăpăd în rândul zburătoarelor. La rândul lor, vulturii blindaţi sunt ideali ca să doboare baloanele ce se găinăţează în capul trupelor de jos, iar magicienii au o vastă colecţie de vrăji la dispoziţie, fiind însă destul de vulnerabili în lupta corp-la-corp. Vrăjile celor din urmă pot fi ofensive sau defensive, pot ajuta trupele aliate sau faulta inamicul.

Strategia este aşadar un element important în desfăşurarea acţiunii, mai ales că nu poţi trimite o unitate ce pare invincibilă în mijlocul inamicului, pentru că şi-o va fura glorios într-un fel sau altul. În plus, terenul are o importanţă capitală, oferind bonusuri de apărare şi atac în funcţie de unităţi.

Elfii de exemplu se simt mai bine în poieniţe şi păduri, în timp ce orcilor le place la munte. Motiv pentru care locul de declanşare al unui atac trebuie atent ales, lucru valabil şi pentru plasarea unităţilor pe câmpul de luptă. Arcaşii situaţi în spatele infanteriei vor răspunde cu o salvă letală de săgeţi celor care le supără prietenii şi e la mintea orcului că trupele aşezate în spatele zidurilor unui castel primesc un bonus de apărare, moment în care trebuie să intre în acţiune catapultele.

Astfel, fiecare element al acestui sistem complex de luptă este important şi există şi manevre mai subtile, cum ar fi posibilitatea de a vindeca o unitate prin scoaterea ei din acţiune un tur. De asemenea, dacă vă aflaţi în apropierea unui oraş aliat puteţi să recrutaţi întăriri pentru propriile unităţi, dar acest lucru va răpi o parte din experienţa acumulată până atunci de veterani.

Partea strategică nu se adresează totuşi celor care caută un joc uşurel, dificultatea fiind crescută chiar şi pe nivelul minim. AI-ul are o mare parte din vină la acest capitol (în sensul bun al cuvântului), el fiind parşiv şi strecurându-se adeseori în spatele liniei frontului pentru a lovi în unităţile fragile, iar asediul unui castel poate deveni foarte uşor un adevărat coşmar dacă nu aveţi un plan bine pus la punct.

Un management atent este necesar pentru a îndeplini obiectivele în timp util, ce se traduce printr-o victorie Gold, Silver sau Bronze. Gold presupune cât mai puţine ture folosite pentru îndeplinirea obiectivelor principale, trecându-se în ordine la Silver şi Bronze, pentru ca într-un final să se ajungă la ecranul Game Over dacă vă plimbaţi aiurea pe hartă.

Problema e că dacă sunteţi ambiţioşi şi ţineţi neapărat să obţineţi numai victorii Gold, atunci cel mai probabil va trebui să uitaţi de obiectivele secundare care consumă timp şi dislocă trupe, ceea ce în schimb înseamnă că în unele scenarii treaba devine destul de serioasă, întrucât inamicii sunt gândiţi în ideea că jucătorul a descoperit acele ruine pline cu aur şi artefacte speciale. Obiectivele de altfel nu sunt imposibile de îndeplinit, însă dificultatea poate deveni frustrantă uneori.

Tipul de victorie obţinut este folosit la calcularea cantităţii de aur primită la încheierea unei misiuni, precum şi pentru deblocarea altor scenarii şi campanii. În single-player sau multiplayer nu are decât rol decorativ, dar cei atraşi de acest tip de strategii preţuiesc cum se cuvine aceste statistici. Single-player-ul este format iniţial din şapte scenarii, cu istoria proprie cu tot. E drept că un skirmish ar fi destul de dificil de implementat, însă măcar o libertate mai mare în cadrul scenariului ar fi fost de preferat, cum ar fi o suma fixă de bani, nu o armată gata pusă în dispozitiv.

În multiplayer lucrurile stau ceva mai bine, cu 16 scenarii de unde putem alege şi în care ne putem duela la o adică şi cu calculatorul, dar din nou, planşele mai libertine cam lipsesc. Putem juca în LAN, pe Internet (deşi doar prin Direct-IP, fără servere sau lobby-uri) precum şi în romanticul Hot-Seat, indicat mai ales pentru nostalgici.