Empire Earth III

Empire Earth III

Exemplul ideal de „Asa nu"

Recunosc ca un lucru pe care nu l-am facut a fost sa ma adancesc prea tare in gameplay-ul seriei Empire Earth. Inca de la prima aparitie a jocului pe piata am fost destul de oripilat de ideea de avioane de vanatoare contra indivizi cu bate. Acum, ca sa fim sinceri, celelalte jocuri din serie nu au fost chiar asa de rele, dar nici prea bune. Insa era macar o problema de gust personal daca ajungeai sa-l joci sau nu. Acum insa lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura.

Exemplul „jeg"

O sa fiu un pic mai dur, deoarece Sierra vrea sa ne ia bani pe acest joc. As incepe cu un pic de poveste, cu un pic de situare a jocului in contextul istoric. Din pacate, este imposibil sa privim lucrurile asa. In primul rand, jocul nu numai ca nu are nimic in comun cu istoria lumii, dar si te pune in fata unor aberatii lipsite de bun simt. Adica, oricum ajungi la un moment dat sa ataci civilizatii medievale cu unitati create genetic, dar olmecii din Maria Britanie si elefantii din Germania sunt mai greu de „vizualizat" si de inghitit. Pe langa asta, MadDoc Software a simplificat major gameplay-ul din jocurile anterioare. Astfel, acum, pe langa faptul ca nu mai exista campanie, ci doar ceva de genul RISK, cucerirea lumii, nu mai poti alege o anumita natiune. Ai de ales intre imperii, adica cel Vestic, Estic sau Orientul Mijlociu, fiecare avand niste caracteristici generale. Adica unii sunt axati pe cercetare, unii pe infanterie si altii pe cavalerie. Ganditi-va la confuzia care se creeaza cand veti avea pe harta unitati din diferite ere, adica vezi cavaleria parcata langa MIG-uri, peste care se adauga si o amestecatura de unitati din natiunile care fac parte din acel imperiu. Nici nu mai stiti pe ce lume traiti. Iar la sfarsit, o sa dati de insecte gigantice create genetic, Uber-Soldieri sau alte bazdaganii. Cu alte cuvinte, o varza totala care ne va face sa ne simtim frustrati rau de tot.

Exemplul „orb"

Asa, acum, sa zicem ca trecem peste partea de logistica si ajungem la inteligenta. Ei bine, jocul acesta mai are inca de tras ca sa ajunga Dune 2 la capitolul pathfinding. De foarte multa vreme nu am mai vazu asa ceva. Unitatile isi aleg un fel de linie unde nu se vede niciun obstacol de care nu vor pur si simplu sa treaca. Se intorc si merg, si merg pana cand uita si isi trag din nou o linie. Uite asa, conduci un grup de unitati la lupta si inamicul este in fata si nu-l poti ataca, chiar daca esti in plin camp. Mai departe, unitatile nu asculta de comenzi. Fiecare face ce il taie capul, debandada fiind imensa. Cei care asculta tin minte ordinul aproximativ trei secunde, dupa care reiau ceea ce aveau ei de gand sa faca. As spune ca este primul RTS in care a fost implementat liberul arbitru. Practic stai si te uiti si nu-si vine sa crezi. Acum am ajuns sa inteleg de ce a trebuit Ştiti Voi Cine sa ne trimita un potop. Nu se mai putea altfel. Noi macar putem juca altceva. Dar imaginati-va ca ati fost obligati sa jucati jegul acesta de joc si trebuie sa folositi resursele limitate pentru a va auto-inspira buna dispozitie. Tot la potop ati ajunge.

Exemplul „daltonism"

Ei bine, acum sa demontam si engine-ul grafic si am terminat. E groaznic. Pe langa faptul ca esti obligat sa joci un joc simplu si care merge prost, mai trebuie si sa-ti pui ochelari care atenueaza culorile. In plus, trebuie ca pe fiecare harta sa construiti baza, sa faceti upgrade-uri, sa faceti armata, care nu respecta deloc niciun standard grafic actual. Te doare capul, te dor ochii, te doare ceafa pentru ca trebuie sa o faci. Inghiti in sec dupa care la un moment dat nu mai ai de ales decat sa renunti. Şi renunti, pentru ca afara e frumos, pentru ca piata e plina de jocuri competitive si pentru ca ochii trebuie sa vada lucruri frumoase. NU va atingeti de jocul acesta ca e mai rau decat cel mai rau. Lasati-l... sunt si altele. Ah, si aruncati-l daca l-ati luat, pentru ca daca va trebui sa fugiti pe o insula pustie si singurul joc la indemana va fi acesta…