Europa Universalis: Rome – Vae Victis Review

Europa Universalis: Rome – Vae Victis Review

Paradox Interactive şi-a făcut un nume în industria jocurilor cu seria Europa Universalis, promovând un gameplay care nu e accesibil tuturor, dar care oferă un nivel înalt de realism şi complexitate. Mai ales dacă vă place să luaţi în serios conducerea unui imperiu, cu toate aspectele economice, politice şi militare pe care-l presupune acest lucru. În EU: Rome nu există o poveste propriu-zisă, în afara adevărului istoric, jucătorul având posibilitatea să îşi aleagă orice imperiu sau trib din acea vreme şi de a-i modela destinul după ideile proprii, chiar dacă astfel acesta va devia de la cursul istoriei.

Sistemul de joc este turn-based, dar existenţa funcţiei play/pause dă impresia de real-time. Astfel, un tur poate însemna una sau mai multe zile, în funcţie de cât de repede vrei să se desfăşoare evenimentele. Şi având în vedere că jocul ia sfârşit după aproape 300 de ani, s-ar putea să-ţi doreşti la un moment dat să treacă lunile ceva mai rapid.

Lumea anului 264 î.e.n se prezintă cu o puzderie de naţiuni, dintre care se remarcă Imperiul Roman, Cartagina şi Imperiul Persan, restul teritoriilor fiind împărţite între triburi războinice. Picţii, Sarmaţii, Iberici sau Galii sunt prezenţi cu toţii, avem şi câteva naţiuni în jurul mării Negre, Macedonenii şi prietenii lor Spartanii în peninsula grecească, iar în buricul târgului am observat plin de mândrie autoturismul nostru naţional.

Orice naţiune poate fi controlată şi dusă pe noi culmi de civilizaţie şi progres, cucerind totul în calea sa sau dimpotrivă, fiind un model de pacifim şi cultură. Dificultatea nu este crescută deloc artificial în cazul naţiunilor izolate, deoarece e normal să fie mult mai greu să te dezvolţi atunci când vorbim de un sistem tribal şi de o economie în stadiu incipient. Partea militară şi cea economică sunt astfel strâns legate de relaţiile cu vecinii, precum şi de sistemul politic existent. Degeaba avem o armată puternică dacă ţara se află în pragul războiului civil.

Fiecare stat sau trib controlează un anumit număr de provincii grupate în regiuni, iar împărţirea lor respectă adevărul istoric, multe din provinciile europene fiind sub stăpânirea barbarilor. Acestea pot fi populate cu trei tipuri de locuitori: cetăţeni care nu fac mai nimic şi astfel contribuie cu puncte de cercetare, oameni liberi care reprezintă carnea de tun de unde sunt recrutaţi soldaţii, şi sclavii care, ironic, sunt singurii care muncesc şi pot fi taxaţi.

Intervenţia jucătorului asupra populaţiei nu este decât indirectă, locuitorii văzându-şi de obicei de treburi şi dezvoltându-se aşa cum cred ei de cuviinţă, trecerea unui sclav la statutul de om liber sau creşterea populaţiei în general făcându-se destul de lent. De asemenea, fiecare provincie mai are o serie de indicatori, cum ar fi riscul de revoltă, capacitatea de a hrăni un anumit număr de trupe ce staţionează acolo precum şi un anume produs comercial.

Acest bun comercial oferă provinciei respective un bonus specific ce poate fi în acelaşi timp exportat în schimbul produsului altei provincii, cele două beneficiind în acest fel de ambele avantaje. Dacă o provincie are grâu, de pildă, va primi un bonus la creşterea populaţiei, iar dacă deţine piatră va avea parte de fortificaţii mai puternice. Important e că unele unităţi nu pot fi recrutate fără accesul la un anumit produs, cum ar fi corăbiile care au nevoie de lemn, sau cavaleria care necesită cai.

Acesta este de fapt sufletul comerţului, un sistem simplu în concept, dar dificil de executat întrucât rutele comerciale sunt destul de greu de stabilit. Dacă rutele maritime sunt ceva mai uşor de accesat, cele terestre implică drumuri şi tranzitul prin teritorii cu care există acorduri comerciale, negoţul fiind imposibil dacă în drum se află provincii barbare. De asemenea, comerţul e mai bănos dacă implică două provincii din ţări diferite, mai ales că şi oferă acces la bunuri interesante, cum ar fi papirusuri sau mirodenii.

Aurul poate fi deci obţinut din comerţ, taxele aplicate sclavilor şi tribut (dacă-ţi plăteşte cineva) însă acesta nu este neapărat cea mai importantă resursă. Deşi este esenţial pentru recrutarea de unităţi noi, construcţia de clădiri sau mituirea anumitor personaje, imperiul poate trăi liniştit cu o balanţă negativă. Vorba vine liniştit, căci un buget pe minus creşte şansele apariţiei unor evenimente negative, dar după părerea mea, consecinţele pentru o economie şchioapă nu sunt atât de mari pe cât ar trebui.

Stabilitatea este un indicator mult mai important, aceasta fiind un barometru al încrederii generale a populaţiei în voi. O stabilitate pozitivă va aduce cu sine bonusuri la colectarea taxelor, risc scăzut de revolte populare şi război civil, precum şi creşterea posibilităţii de evenimente speciale benefice, în timp ce o stabilitate negativă (limitele sunt -3 +3) va acţiona taman pe dos. Stabilitatea poate fi modificată prin sacrificii de animale (costă aur) sau prin îndeplinirea unor misiuni stabilite de „guvern”, în timp ce declaraţiile de război fără motiv sau adoptarea unor legi nepopulare o pot influenţa negativ.

Tirania este de asemenea un indicator ce poate defini veniturile şi riscul de revolte, ea crescând în cazul unor acţiuni arbitrare, cum ar fi execuţia sau aruncarea în închisoare a unor rivali incomozi, precum şi acţiunile ostile împotriva demnitarilor altor state. E drept că rivalii vor evita să aibă gura mare într-un stat cu tiranie crescută, dar în schimb vor unelti pentru a porni un război civil când ţi-e lumea mai dragă.

Infamia este modul în care îţi este privit imperiul de către vecini, declaraţiile de război fără motiv, invaziile neortodoxe sau decapitarea mesagerilor crescând acest indicator până la un nivel care nu-ţi va mai permite să faci comerţ cu oricine şi vei fi atacat din toate părţile. Atât Infamia cât şi Tirania nu scad decât în timp şi destul de lent, aşa că deşi sunt vitale pentru a ieşi la un moment dat din încurcături, trebuie manevrate cu mănuşi. Altfel se pot întoarce împotriva ta.