FlatOut: Ultimate Carnage

FlatOut: Ultimate Carnage

Disclaimer:

Găsesc ca fiind responsabilitatea mea să vă avertizez înaintea articolului care urmează ce este de fapt FlatOut Ultimate Carnage. Adică adaptarea pentru PC, cu grafică uşor îmbunătăţită, un soundtrack nou şi o mecanică de distrugere mai elaborată, a lui FlatOut: Ultimate Carnage, lansat în luna iunie a anului trecut pentru Xbox 360. Iar în cazul în care deţineţi deja FlatOut 2 şi nu sunteţi uşor impresionabili, nu vă aşteptaţi ca acest titlu să merite o investiţie din partea voastră.

Roată peste roată, capotă peste capotă, toate’s la fel

Acestea fiind spuse, putem observa natura seriei Flatout fără prea mult efort intelectual, deoarece nu încearcă să simuleze comportamentul veridic pentru care sunt atât de lăudate titluri precum Need For Speed Porsche Unleashed sau Gran Turismo. De fapt, aş merge atât de departe încât să declar că nivelul de realism sugerează că FlatOut e mai degrabă un hibrid între arcade şi simulator – iar acest aspect nu poate decât să mă bucure.

Vedeţi voi, n-am fost niciodată prea atras de simulatoarele realiste şi meticuloase care fac furori printre fanii genului. Singurul motiv pentru care m-aş fi apropiat vreodată de o maşină într-un joc video ar fi fost s-o iau razna prin decor şi faună, spre groaza pietonilor înmărmuriţi. Aţi ghicit, probabil singurul titlu orientat spre o (tangenţială) simulare auto pe care îl ţin aproape de inimă este Carmageddon.

Şi chiar dacă seria Flatout nu recreează o mare parte din elementele care au făcut Carmageddon atât de plăcut şi urât în acelaşi timp (peisajul post-apocaliptic, lumea de tip sandbox, pietonii-carne-de-tun sau sadismul hilar preluat din The Death Race 2000), el flutură acelaşi steag: distracţia pură rezultată din diferite coliziuni violente între maşini distructibile (care acum sunt în număr de 12 într-o cursă, faţă de 8 în FlatOut 2).

În fond, Ultimate Carnage este un arcade destul de unic în privinţa gameplay-ului, foarte distractiv şi în adevăratul spirit al jocurilor de console, umplut până la refuz cu conţinut deblocabil şi opţiuni alternative. Toate laturile sale mai profunde derivă din această politică, aşa că nu vă aşteptaţi să găsiţi setări realiste şi fine ale suspensiilor, motorului sau frânelor. Toate sunt controlate printr-o interfaţă minimalistă care parcă urlă la jucător să treacă odată mai departe la măcelul propriu-zis.

Însăşi structura lumii şi maşinilor încurajează cursele violente şi fără menajamente faţă de viaţă sau integritatea structurală a bolizilor. Decorul este creat în mare parte pentru a fi lovit, de la garduri şi hambare care se sparg într-o mie de aşchii, până la protagoniştii întregii tevaturi, maşinile, care în acest titlu din serie sunt alcătuite din 40 de componente distincte ce pot fi strâmbate, rupte şi distruse în urma loviturilor suferite. Iar efectele rezultate în urma tamponărilor sunt cu adevărat demne de un feature al genului de care m-am ţinut departe până la FlatOut – reluările. Vă spun sincer că e singura serie de jocuri cu maşini în care m-am perindat şi prin această opţiune. Şi nu pentru că aş conduce curat, frumos sau pe şosea, ci dimpotrivă. Dar până la urmă, de câte ori ai ocazia să-l vezi pe Stevie Wonder făcând ţăndări o fermă?

Şi Dumnezeu a zis „Să fie Lumină!”

Din punct de vedere grafic, există o latură care mi se pare de-a dreptul sublimă. Personal, găsesc iluminarea din orice producţie vizuală extraordinar de importantă. Ocazional, o iluminare foarte inteligentă poate ascunde părţile urâte şi scoate la iveală faţeta grafică reuşită a unui joc. De aceea sunt un duşman de moarte al bloom-ului şi blur-ului excesiv, care mi se par analoagele filtrelor din Photoshop folosite de începători pentru a-şi ascunde lipsa de percepţie vizuală creativă. Asta nu înseamnă că Ultimate Carnage nu arată bine oricum – dar pe lângă design-ul şi modelarea maşinilor într-o manieră profesionistă, un trademark al seriei este o manipulare uşor suprarealistă a luminii, a cărei efect în timpul unei goane cu 200 la oră e aproape… terapeutic.

Modurile de joc de tip „carieră” vin în număr de două – FlatOut şi Carnage, primul conţinând o serie de campionate şi evenimente împărţite în trei categorii, în funcţie de tipul de maşini la care avem acces (în esenţă, campania din FlatOut 2), iar al doilea fiind o antologie de curse, time trial-uri şi minigame-uri care sunt deblocate pe măsura acumulării unor cantităţi de puncte în timpul carierei.

În rest, avem multiplayer prin serviciul Games for Windows LIVE, Lan sau Party Mode – cel din urmă fiind un mod „hot seat” care permite mai multor jucători să se fugărească pe acelaşi calculator. E de apreciat introducerea unui astfel de opţiuni, cel puţin în ideea că n-a mai existat distracţie „domestică” hot seat prin jurul meu de la Heroes 3 încoace.

Peisajele în care plimbăm bolidul variază de la rural la urban, trecând prin munţi, fiorduri, câmpii, Mordor şi alte forme de relief; probabil singurul reproş pe care îl pot adresa producătorilor este acelaşi din Flatout 2 – traseele se repetă de mult prea multe ori. De fapt, am problema asta cu majoritatea jocurilor cu maşini – ne iau ochii cum că ar avea 30 de trasee, ca să descoperim că ele vin de fapt cu vreo 6-7, dar se mai suceşte o curbă-două pe ici pe colo şi voila, 20 de trasee în plus scoase din mânecă.