Forza Motorsport 2 – Xbox 360 – RePlay Review

Forza Motorsport 2 – Xbox 360 – RePlay Review

Este tradiţional pentru jucătorul neinformat pe PC să presupună că teritoriul cu cea mai mare concentraţie de jocuri complexe pe bit pătrat este, desigur, platforma cu care este atât de familiar. Această presupunere este ancorată în adevăr, parţial, însă bârna din ochiul personal nu îl lasă să vadă că acest lucru a început, încet-încet, să se schimbe. O să mai aşteptăm mult şi bine un Baldur’s Gate pe consolă, dacă ăsta este gradul necesar de complexitate, dar pentru a fi corecţi, o să îmbătrânim la fel de bine aşteptând un astfel de joc şi pe PC, dat fiind trendul pieţei din ultimii ani.

Ideea ce trebuie reţinută este că şi consolele actuale sunt capabile de altceva în afară de beat-em-up-uri, iar publicul împreună cu producătorii de jocuri înşişi încep să realizeze asta. Unul dintre titlurile ce susţin acest punct de vedere este Forza Motorsport 2. Jocul este ancorat în teritoriul vechiului Xbox, unde, deşi puterea acestei console nu era ceva cu care să te mândreşti, gradul de realism era destul de ridicat. Pentru cei ce au avut ocazia să verifice veridicitatea acestei afirmaţii, aflaţi (dacă nu aţi făcut-o deja, dat fiind ca jocul este la secţiunea RePlay) că sequel-ul nu oferă nimic nou şi revoluţionar faţă de predecesor, mergând în schimb pe calea mai puţin riscantă a îmbunătăţirilor prin detalii.

Gradul de realism al simulatorului celor de la Turn 10 este suficient de ridicat încât să nu te pufnească râsul dacă îl compari cu seria GTR de pe PC, de exemplu. Singurul joc pe care am pus mâna în ultimii ani ce mi-a oferit o senzaţie mai veridică de şofat un automobil virtual a fost incredibilul Richard Burns Rally, şi cam atât.

Forza 2 nu uită totuşi platforma pe care apare şi oferă un număr foarte mare de driving assist-uri. Acestea sunt implementate logic: dacă, de exemplu, opriţi toate ajutoarele iar AI-ul este setat pe Hard, câştigurile atât de necesare de la finalul cursei vor fi cu 50% mai mari. Fiecare dintre aceste mici “helpere” valorează un anumit procent din suma ce poate fi câştigată, în funcţie de cât de important este pentru fizica maşinii. Astfel, se poate obţine atât o experienţă hardcore, cu AI-ul pe hard şi bineînţeles cutie manuală de viteze, cât şi una destul de rarefiată (însă încă temeinic ancorată în principii de bun simt ce ţin de modul în care o maşină se comportă pe şosea), ce poate fi abordată de oricine.

Întregul joc (ce constă într-o proporţie zdrobitoare din modul Carieră single-player) se învârte, practic, în jurul acestor assist-uri. Forza 2 beneficiază de un sistem deosebit de avansat de personalizare şi modificare a maşinii, ce nu ţine cont de ce se întâmplă după ce ai exagerat cu anumite componente, iar maşina este pusă pe şosea. Acest feature mi-a adus aminte de Mechwarrior, cu al său robot gigant, pe care l-am încărcat cu lasere doar pentru a-mi arunca în aer şandramaua la prima salvă. Aici, puteţi crea un monstru de 850 de cai pe o “arhitectură” ce nu permite o asemenea putere dementă, indiferent de cât umblaţi la setări; un Golf rămâne un Golf orice i-ai face, de exemplu.

Astfel, o asemenea maşină devine aproape imposibil de controlat fără câteva assist-uri activate, cum ar fi controlul tracţiunii. Cu ele pornite, puteţi stăpâni cât de cât bolidul nebun cu 5 bombe cu hidrogen sub capotă, însă succesul pe termen lung nu va sta decât în maşini echilibrate. Modul în care o asemenea performanţă este atinsă este combinarea “mlădioasă” a sutelor de componente ce pot fi cumpărate, pentru a păstra un raport “manevrabilitate-putere” în limitele bunului simţ. Există desigur şi excepţii, multe ancorate în realitate, iar altele create de jucători, deoarece vă puteţi asambla o maşină aproape imposibil de învins. Evo 8-ul Sparco gata modificat, ce este primit ca premiu la un moment dat, este atât de bun încât devine amuzant. Mi s-a povestit, şi apoi m-am amuzat personal pe Live! cu oameni exasperaţi de această maşină ce la acceleraţie şi stabilitate rupe absolut tot. Cu alte cuvinte, diferenţele între modele sunt extrem de mari, şi asta contează extrem de mult pentru feeling-ul general.

Cariera de care vorbeam constă în seturi de competiţii cu un anume specific. Variază de la curse clasice la întreceri cu limită de putere admisă, interzicerea tuning-ului de orice fel, sau chiar cursele de anduranţă, unde o oră şi jumătate nu vă ridicaţi de pe canapea, fiind nevoie de alimentare în timpul cursei şi strategiile ce reies dintr-o asemenea manevră. Jucătorul avansează în nivel (maximul fiind 50), primind bonusuri, reduceri la diverse componente şi maşini cadou pe măsură ce avansează, lucru de altfel util, dat fiind că toate cursele din joc au o limită de nivel pentru a putea fi jucate. Astfel, se avansează prin carieră în funcţie de ce nivel ai, nu în funcţie de ce maşină conduci. Dacă dupa vreo 5, 6 ore de joc aveţi deja cine ştie ce minunăţie de Ferrari 430 sau 612 Scaglieti nu înseamnă că aţi ajuns în vârful (sau aproape de vârful) piramidei. Trei mari premii mai târziu este posibil să participaţi într-o cursă “retro” la volanul unui Porsche 944, sau treceţi uşor către est şi călăriţi o Toyota Supra, sau cine mai ştie ce.

Jocul beneficiază de un număr colosal de bolizi, peste 300, ce variază de la Ford Focus (modelul vechi, modelul nou, plus verişorul), trece prin orice Ferrari şi Lamborghini posibil, epuizează stocul de maşini japoneze, vă scoate peri albi (şi invidie) cu maşinile americane ale anilor ’60, şi termină furtunos cu bolizii special concepuţi pentru curse de anduranţă, pe Nurburgring sau în orice alt loc. Fiecare dintre aceste maşini se controlează clar diferit, o performanţă de-a dreptul remarcabilă dacă stai să numeri câte sunt în total. De aici însă se trage şi primul minus, şi anume lipsa totală a unei vederi adevărate din maşină. Nu există bord, ci doar bumper view, şi încă o cameră plasată deasupra capotei. Păcat.