Freedom Fighters Review

Freedom Fighters Review

Ce s-ar fi intamplat daca occidentalii ar fi trimis ajutoare militare consistente lui Constantin XI, ultimul imparat al Bizantului, pentru a impiedica cucerirea Constantinopolelui de catre sultanul Mohamed al II-lea? Oare cum ar fi aratat situatia geo-politica actuala a lumii daca Napoleon nu ar fi fost fortat sa se retraga din fata Moscovei datorita cumplitei ierni rusesti? Desi stim ca trecutul este trecut si ca nimic nu mai poate fi schimbat, ne place sa ne jucam cu acest gen de intrebari, deoarece incercam sa intelegem de ce au avut loc astfel de evenimente si cat de mult au depins ele de contextul istoric respectiv. Cum era de asteptat, si perioada celui de-al doilea razboi mondial a facut obiectul unor astfel de speculatii, dovada fiind numarul romanelor de fictiune, al filmelor si al jocurilor video. Primele exemple intr-o ordine cronologica care imi vin acum in minte sunt filmul Red Dawn cu Patrick Swayze, Charlie Sheen si Jennifer Grey si jocurile Red Alert si Iron Storm.

Chiar daca este bazat pe o istorie alternativa, Freedom Fighters, cel mai nou titlu semnat IO Interactive, autorii seriei Hitman, prezinta acelasi conflict dintre URSS si SUA, insa nu sub forma razboiului rece. In 1945, armata sovietica pune capat celui de-al doilea razboi mondial printr-o bomba atomica peste Berlin. In 1953, Marea Britanie este singura tara europeana neocupata de sovietici, insa sfarseste a fi inglobata in blocul comunist. Opt ani mai tarziu, URSS amplaseaza rachete nucleara cu raza medie de actiune in Cuba, in deceniul urmator ocupa discret Guatemala si Honduras, iar in 2002, presedintele SUA este cat pe ce sa fie asasinat, fiind unul dintre ultimii pasi pe care ii fac sovieticii in directia ocuparii acestei tari in zilele noastre.
Introducerea ce arata aceste evenimente, superba atat ca prezentare, cat si ca impact auditiv, ii aduce in prim plan pe fratii Stone, Christopher si Troy, instalatori de meserie, care sunt chemati sa isi faca meseria la o adresa apartinand Isabellei Angelina, lidera organizatiei “Warning Against Reds” cunoscuta pentru manifestatiile ei organizate impotriva ocupatiei Americii de Sud de catre sovietici. La scurt timp dupa ce cei doi frati descopera ca posesoarea apartementului lipseste, in casa se napustesc cativa soldati sovietici care il aresteaza pe Troy acuzandu-l ca este prietenul Isabellei. Fiind ascuns intr-o camera, Christopher reuseste sa scape si, sub o ploaie de gloante si avand in fata ochilor sai privelistea terifianta a unui New York abia ocupat de sovietici, priveliste a carui haos si distrugere ne-a adus aminte de Independence Day, este cooptat intr-o organizatie numita Freedom Fighters ce isi stabileste baza in subteranele orasului. Scopul principal al jocului este de a elibera, bucata cu bucata, intregul New York din mainile inamicilor.

Fiecare locatie reprezinta cate o misiune, iar mai multe misiuni sunt grupate intr-un capitol ce se caracterizeaza prin interconectivitatea usor nelineara a acestora. Indeplinirea unei misiuni afecteaza modul de parcurgere al alteia. De exemplu, daca nu poti distruge podul dintr-un anumit nivel din cauza elicopterului inamic, poti alege sa termini mai intai o alta misiune in care vei distruge acel elicopter aflat pe sol. Totusi, anumite misiuni trebuie terminate intr-o anumita ordine. Astfel, la finalul jocului am avut nevoie in doua misiuni de C4 pe care l-am luat dintr-un al treilea nivel pe care am fost nevoit astfel sa il parcurg de trei ori.
Fiecare misiune are un obiectiv principal si cel putin unul secundar. Atat timp cat nu indepliniti obiectivul principal, abandonarea misiunii in favoarea alteia va duce la restartarea intregului nivel respectiv, inclusiv a obiectivelor si a numarului si amplasamentului inamicilor. La fiecare iesire din nivel, jocul se salveaza automat, insa puteti salva si in timpul misiunilor, atunci cand ajungeti in preajma unei canalizari, canalizari ce au si rolul de pozitii de respawn pe harta. Faptul ca nu se poate salva oricand ii poate frustra pe unii jucatori, dar, din fericire, numarul acestora este suficient de mare pentru a nu spori artificial dificultatea jocului, asa cum se intampla deseori privind titlurile de consola.
In general, aveti cel putin doua trasee prin care puteti atinge obiectivul principal care consta in ridicarea steagului Statelor Unite in locul steagului URSS-ului. O misiune poate fi terminata, fie omorand toti inamicii, fie folosindu-va de anumite trasee prin care ii puteti ocoli sau ii puteti ucide fara prea multe batai de cap. Multe nivele sunt facute in asa fel incat sa profiti de avantajul sniper-ului, al lansatorului de rachete ori al cuiburilor de mitraliera. Cladirile au o importanta deosebita. Pe langa faptul ca reprezinta scurtaturi catre obiectivul principal, ele va pot oferi conditii excelente de camuflaj si de atacuri prin surprindere. Mai mult, in aceste cladiri, dar si in locuri mai ferite de zonele de conflict, veti gasi soldati raniti pe care daca ii vindecati, pe langa faptul ca eventual va vor putea insoti, veti castiga puncte valoroase la charisma.

Charisma va creste si daca vindecati civili, dar si daca indepliniti obiective secundare. Pentru fiecare 100 de puncte de charisma, veti putea recruta un soldat rebel, numarul maxim fiind 12. Controlul acestora este foarte intuitiv, fiind mult mai usor decat cel din Conflict Desert Storm. Cu ajutorul tastelor 1, 2 si 3 puteti da ordinele “follow”, “scout/attack” sau “defend”, (ultimele doua referindu-se atat la soldatii inamici, cat si locatii), iar tinta se stabileste cu ajutorul crosshair-ului. In functie de cat de mult apasati pe aceste taste, ordinele vor fi urmate fie de un insotitor, fie de intreaga echipa. Din pacate, in afara infatisarii lor si a specializarii lor pe arme, camarazii tai nu sunt individualizati, nu au personalitati, ceea ce va va face sa nu regretati deloc atunci cand ii pierdeti. Desi ei nu mor niciodata, ci doar sunt raniti, caz in care ii puteti vindeca, va puteti dispensa de ei, alegand alti soldati (atunci cand este posibil). De exemplu, daca trebuie sa curatati o cladire formata din coridoare scurte si dese, este recomandat sa aveti in echipa soldati echipati cu shotgun. De asemenea, ar fi fost interesant daca punctele de charisma ar fi putut fi investite si in personajul tau principal, ceea ce v-ar fi pus deseori in fata unei alegeri destul de dificile: “sa parcurg sau nu nivelul alaturi de inca alti patru soldati?”.
Desigur, puteti termina jocul si singur, insa veti fi privati de latura tactica, plus ca va va lua mai mult timp sa terminati o misiune datorita AI-ului excelent. In primul rand, atat camarazii tai, uneori si adversarii, au un pathfinding de invidiat, IO Interactive putand da cu usurinta in acest sens lectii celorlalti producatori de jocuri. Coechipierii tai te urmeaza oriunde te-ai duce, indiferent ca trebuie sa se catere pe lazi, sa urce mai multe etaje sau sa treaca prin ferestre. Singura exceptie a fost in cadrul misiunii din port, cand un camarad a ramas intepenit intre doua containere de marfa. De altfel, acest lucru a fost singurul bug intalnit de mine in joc.
In al doilea rand, insotitorii tai stiu, de exemplu, sa se puna in genunchi, sa se adaposteasca dupa colturi, sa se retraga, sa se acopere unu’ pe altul, ba mai mult, sa puna automat stapanire pe cuiburile de mitraliera proaspat cucerite. De multe ori le-am ordonat sa protejeze un anumit punct de acces din nivel pentru ca eu sa o iau pe unul dintre celalalte drumuri, fiind absolut linistit ca ei isi vor face treaba cu brio, poate si mult mai bine decat daca as fi fost in locul lor.

AI-ul inamicilor este aproximativ la fel de bun ca cel al camarazilor tai, lucru logic daca luam in considerare ca intotdeauna te afli in inferioritate numerica. Astfel, reactiile lor sunt ceva mai lente si au o tinta mai putin precisa. Pe de alta parte, ei se comporta absolut normal atunci cand tragi in ei, camuflat fiind: se ghemuiesc sau cauta sa se adaposteasca, cautand sa vada de unde a venit glontul pana cand, eventual, te descopera. Totodata, au fost situatii in care, atunci cand am aruncat cu grenade in ei, a trebuit sa imi schimb imediat pozitia pentru a nu fi omorat din cauza grenadelor inamice. Doar la Half-Life si la Soldier of Fortune 2: Double Helix am mai intalnit un asemenea AI. De mentionat ca, atunci cand va aflati in imediata lor apropiere, ei stiu sa va loveasca si cu patul armei.Pana si faptul ca se respawneaza are o explicatie logica deoarece, in anumite misiuni, ei ies din camioane care apar la intervale egale de timp si au un traseu relativ identic. Sa nu va lasati inselati de faptul ca unii adversari vin prosteste in fata tirului vostru. Nu, nu este singura slabiciune a AI-ului, ci ei actioneaza asa deoarece sunt indemnati de comisari KGB, exact ca in cartile lui Sven Hassel. Uimitor.
In schimb, cu toate ca au fost cazuri in care un glont tras in capul lor insemna moartea lor instantanee, inamicii mor destul de greu, dupa cel putin doua-trei gloante incasate, ceea ce micsoreaza substantial doza de realism pe care am fi vrut sa o vedem in joc. De asemenea, pusca cu luneta are o cadenta prea mare, iar optiunea “reload” lipseste. Atunci cand exista o cat de mica pauza intre tiruri, personajul tau reincarca arma automat, chiar daca ati consumat doar doua gloante din incarcator, fapt foarte frustrant daca exact in acel moment va apare in fata un adversar. Mai mult, chiar si cand folositi pistolul sau mitraliera, aveti optiune de zoom, desi nu este decat o schimbare a perspectivei intr-o vedere situata la nivelul umarului. Pe de alta parte, munitia se pastreaza de la o misiune la alta, armele au recul, distanta pana unde puteti arunca grenadele variaza in functie de intensitatea butonului “fire”, inamicii mor intr-o maniera asemanatoare efectului de ragdoll, iar masinile explodeaza mai repede daca trageti in spatele lor si nu in fata. Totusi, nu toate butoaiele inflamabile pot fi aruncate in aer, iar geamurile nu se sparg, desi poti trage mortal prin ele.

De asemenea, in Freedom Fighters nu veti vedea nici cea mai mica picatura de sange, desi se bazeaza pe engine-ul Glacier folosit la producerea lui Hitman 2: Silent Assassin. Vizual, Freedom Fighters nu arata rau, dar nici nu iese in evidenta, cu exceptia flacarilor care arata foarte realist. Desi actiunea jocului are loc pe parcursul a mai multor luni, trecandu-se prin trei anotimpuri (vara, toamna si iarna), nu exista un ciclu zi-noapte, insa puteti impusca diverse surse de lumina pentru a fi mai greu de detectat. Cu toate ca modelele sunt detaliate si au un numar mare de animatii, jocul nu necesita un sistem hardware cu mult peste medie. Doar in ultima misiune, cu FSAA 4x si Anisotropic Filtering 8x, in 1024×768 cu toate detaliile la maxim, am intampinat unele sacadari datorita celor 11 coechipieri, si asta pe un XP 2200+, 512 DDRAM si GF4 Ti 4200 128 Mb.
In schimb, vocile sunt superbe, iar muzica este pur si simplu extraordinara, fiind interpretata de orchestra simfonica a postului de radio national al Ungariei si compusa de acelasi Jesper Kyd, responsabil pentru coloana sonora a jocurilor Messiah, MDK 2 si a seriei Hitman. Chiar si dupa ce am terminat Freedom Fighters, am intrat in joc de foarte multe ori doar pentru a asculta melodia din introducere si pe cea din meniu. Deocamdata, Freedom Fighters este cel mai serios candidat la categoria “cel mai bun soundtrack dintr-un joc al anului 2003″.
Insa nu numai muzica si grafica contribuie la atmosfera unui joc. Freedom Fighters incepe fulminant cu acele scenele de haos de care va spuneam mai sus si tine jucatorul in priza pana aproape de sfarsit. Am ramas cu gura cascata de fiecare data cand urmaream stirile TV dintre capitole ce mi-au adus aminte de Red Alert. Gestica prezentatoarei, dar si evenimentele prezentate in aceste stiri, precum si informatiile afisate in josul ecranului in stilul CNN (ziua cosmonautului, rationalizarea hartiei igienice) m-au impresionat deosebit de mult in sens pozitiv. Din pacate, desi jocul are o tenta umoristica la inceput (un instalator ajunge sa salveze intreg New York-ul), umorul aproape ca lipseste cu desavarsire, singura exceptie fiind acel moment cand se face referire la jocurile video. Totodata, discursul lui Chris seamana prea mult cu cel din filmul Independence Day, atat din punctul de vedere al mesajului transmis, cat si in privinta unei anumite doze de penibil datorata modului din care razbate patriotismul din spusele sale.