Galactic Dream: Rage of War – RePlay Review

Galactic Dream: Rage of War – RePlay Review

La începutul acestui articol am fost foarte tentat să descriu Galactic Dream: Rage of War ca fiind „o strategie în timp real care seamănă cu Red Alert”, să-mi pun semnătura şi să consider treaba încheiată. În afară de sprânceana încruntată a redactorului-şef, m-aş fi simţit împlinit şi mândru de aşa realizare jurnalistică, cuprinzătoare şi detaliată. Din păcate pentru producătorii independenţi de la Evolution Vault, descrierea de mai sus se întâmplă să fie şi exactă.

În general, pe tărâmul strategiilor în spaţiu e destul de puţin loc de manevre, iar Rage of War pierde tocmai pentru că joacă după regulile altora. Nu introduce nimic nou sau inovator pe partea de gameplay, în timp ce grafica nu avea cum să ne dea pe spate, fiind vorba de producători independenţi.

Povestea scandalului dintre cele două rase protagoniste, Oamenii şi Argo, poate fi aflată pe parcursul campaniei single-player, însă mi-aş fi dorit din tot sufletul să existe opţiunea de a sări peste tutorial, întrucât e de-a dreptul enervant să ţi se explice de-a lungul a 2 sau 3 misiuni nişte concepte simple de control (mai ales într-un joc cu o curbă de învăţare de sub 5 minute). Apoi, campania nu reprezintă decât o înşiruire de înfruntări aproape identice, poate doar mărimea hărţii să difere întrucâtva, aşadar puţinele satisfacţii pe care acest joc le oferă se vor găsi în modul skirmish.

Conceptul simplu din Red Alert a fost simplificat şi mai mult: adună resurse, construieşte fabrici şi uzine, toarnă unităţi şi anihilează adversarul. Resursele sunt adunate din asteroizii împrăştiaţi haotic pe toată harta, abundenţa fiind la ordinea zilei. Nu există obstacole sau alt tip de limitări, resursele se găsesc peste tot şi din câte mi-am dat eu seama, şi sunt inepuizabile, astfel odată înjghebată o activitate minieră nu prea mai trebuie să-ţi baţi capul cu banii.

Există trei tipuri de şantiere ce pot fi construite: pentru nave micuţe, măricele şi gigantice, precum şi un număr destul de mare de structuri adiacente care permit construirea de nave avansate. Personal, nu am înţeles de ce este nevoie de o structură separată pentru fiecare descoperire tehnologică, mai ales că au denumiri pompoase şi te încurci în ele, însă din fericire, odată construite acestea pot fi mutate într-un colţ al hărţii unde să nu te împiedici de ele.

Toate navele au valori precum putere de atac, hit-points, scuturi şi energie, însă utilitatea ultimelelor două este îndoielnică. Scuturile nu scad aproape deloc în confruntări, iar energia nu ai pe ce să o cheltuieşti, întrucât nici o unitate nu are abilităţi speciale (iar în manualul jocului aceasta nici măcar nu este menţionată). Apoi, valoarea unităţilor evoluează exponenţial pe măsură ce noi tehnologii devin disponibile. Astfel, o navă de nivel 1 are o putere de atac de 160, pe când una de nivel 2 are vreo 600, iar de la nivelul 3 vorbim de o putere de atac de ordinul miilor. Nu e deci greu de realizat cine face legea şi cine e carne de tun, mai ales că dinamica luptelor e de aşa natură încât unele unităţi nu apucă să tragă nici măcar o salvă înainte de a deveni praf stelar.

Ca luptele să nu fie cu totul lipsite de haz există un tip de navă cu atac special pentru fiecare tabără, imună la atacurile majorităţii navelor adverse, însă detaliile şi soluţiile sunt disponibile doar celor dotaţi cu răbdare (răbdarea de a parcurge tutorialul sau manualul). Altfel nu ştim de ce nava cutare nu poate fi distrusă decât de o anume unitate, descrierile neajutând la nimic, fiind forţaţi la încercări repetate până nimerim antidotul (practic singura picătură de strategie existentă). În rest, modelul „construieşte 1000 de nave din acelea scumpe şi hai la măcel” reprezintă gameplay-ul de bază. Avem şi un sistem de experienţă pentru fiecare unitate, însă e dificil de găsit şi utilizat unitatea „veterană” între sutele care populează ecranul la ore de vârf. În plus, există şi modul de joc Tactical, unde în primele 30 de secunde te trezeşti cu suficiente resurse cât să-ţi ajungă până la final, semn că jocul a fost gandit în ideea de a se renunţa la orice strategie.

Search & Destroy

În această simplitate constă de fapt tot farmecul jocului, pentru că se poate vorbi şi despre aşa ceva. Resursele se colectează simplu şi fără bătaie de cap, n-ai decât să-ţi pui la punct economia în primele trei minute pentru ca tot restul jocului să construieşti nave şi să te uiţi la ele cum se încaieră fără mofturi. Nu există limitări ale numărului de unităţi, şi nici măcar de sistem (jocul cere puţine resurse), aşadar cei pasionaţi de balamuc spaţial vor fi satisfăcuţi de înfruntările lipsite de strategie, unde nu trebuie decât să ai gaşca mai mare decât adversarul.

Pe partea grafică există părţi bune şi mai puţin bune. Modele sunt lucrate cu simţul răspunderii, cu toate că se mişcă puţin robotic, însă per total navele arată destul de bine, mai ales la un zoom mai mare. Armele sunt destul de variate, arcade-style, efectele sunt interesante, dar fără pretenţii, iar exploziile îşi trădează bugetul. M-a ameţit în schimb planşa de joc, un wallpaper spaţial care mai mult încurcă deoarece creează impresia de 3D. E drept că o structură era cât p-aici să mă păcălească, deplasându-se la un moment dat pe axa Z, însă terenul pe care se desfăşoară ostilităţile este cât se poate de 2D. Astfel, stelele, asteroizii şi nebuloasele din fundal dau o impresie greşită de „adâncime”, lucru care mie mi-a dat dureri de cap. Iar harta nu este populată cu nimic altceva decât asteroizi şi nave, restul fiind obiecte de decor.

The Mothership has grounded me!

De asemenea, nu se poate vorbi nici despre AI sau managementul resurselor. Calculatorul construieşte în draci şi te atacă cu tot satul, iar pe nivelele superioare de dificultate devine frustrant pentru simplul motiv că nu are nevoie de un biet şoarec ca să dea comenzi în stânga şi-n dreapta. Interfaţa este destul de ok, cu menţiunea că icon-urile par cam mici şi se poate sesiza un mic lag atunci când încep să se aglomereze lucrurile pe monitor.

Sunetul este compus dintr-o muzică ce are prea puţine legături cu acţiunea, dar destul de plăcută şi de ascultat atunci când dai cu aspiratorul. Vocile în schimb sunt de-a dreptul enervante, o singură prezenţă feminină având aceleaşi 5 sau 6 replici indiferent de unitatea selectată, reuşind să te exaspereze şi să vrei să-i pui capac. Unde mai pui că are şi o tonalitate impersonală, indiferentă la haosul din jurul ei. Producătorii promovează umorul de calitate din aceste replici, însă acesta echivalează cu un banc vechi de 5 ani, spus de 3 ori pe zi.

Lipsit de orice fel de strategie, cu un AI inexistent, single-player dezamăgitor şi nişte voci care te scot din sărite, Galactic Dream: Rage of War nu ar trebui să fie un titlu comercial. Ca proiect pentru un concurs „Fă-ţi propriul joc” l-aş fi privit mai indulgent, mai amuzat, chiar l-aş fi recomandat celor care vor să înceapă cu ceva uşor în drumul lor către strategii serioase. Aşă însă rămâne un titlu care nici nu vrea, nici nu poate.