Gears of War – RePlay Review

Gears of War – RePlay Review

 Cu toate că are detractorii săi, Gears of War este fără îndoială jocul care a pus consola Xbox 360 “pe hartă”, contribuind din plin la succesul vânzărilor iniţiale şi pregătind foarte bine terenul pentru glorioasa venire pe lume a deja legendarului Halo 3. Până la ora actuală, versiunea pentru Xbox 360 de Gears of War s-a vândut în peste 4.5 milioane de exemplare, aşa că anunţarea unei portări nu a surprins pe nimeni. În mod ironic, au existat proteste din partea comunităţii formate în jurul variantei de consolă, deoarece ea nu urma să primească acces la contentul extra de pe PC, acest lucru transformând subit versiunea 360 dintr-un titlu exclusiv în fratele mai mic.
       Din start trebuie menţionat faptul că Gears of War este un 3rd person shooter tactic (perspectiva fiind de fapt over-the-shoulder dacă e să fim corecţi din punct de vedere tehnic)… şi atât. It’s about big men, with big guns against ugly big-ass enemies. Punct. Dacă vă aşteptaţi să găsiţi o poveste demnă de Oscar şi dialoguri care să vă arate scopul omului pe Pământ, aţi greşit adresa. Dacă în schimb vreţi acţiune non-stop, inamici mai urâţi ca moartea, lupte viscerale şi posibilitatea de a vă executa în multiplayer adversarii în cele mai barbare moduri cunoscute omului, vă rugăm să intraţi.
       Premisa de la care pleacă povestea în single-player este destul de simplă: au trecut 14 ani de la Emergence Day, zi în care planeta Sera a fost invadată din subteran de un inamic terifiant, cunoscut sub numele general de The Locust Horde. Milioane de oameni au murit în primele zile ale atacului devastator, şi mai mulţi fiind ucişi de armele de distrugere în masă cu care Coaliţia Guvernelor Organizate (COG) a decis să contra-atace invadatorii, fără a avea însă vreun efect notabil. Într-un final, ultimii supravieţuitori au fost nevoiţi să se retragă pe platoul Jacinto, baza de granit a acestuia constituind o piedică serioasă pentru eforturile Lăcustelor. Eroul principal este Marcus Fenix, fost soldat COG, începutul jocului găsindu-l într-o închisoare de maximă securitate, unde fusese închis pentru insubordonare. Din fericire pentru el, războiul împotriva Lăcustelor nu merge chiar atât de bine, iar Coaliţia este nevoită să găsească recruţi pe unde poate, Dominic Santiago, prietenul cel mai bun al lui Fenix, fiind trimis să-l recupereze pe acesta din urmă înainte ca închisoarea să fie distrusă.

       Şi cu toate că am menţionat mai sus că nu are rost să vă aşteptaţi la o poveste de Oscar, lipsa detaliilor pentru cea existentă face ca jocul să pară uneori monoton, mai ales când jucaţi pe nivelele mai înalte de dificultate, unde veţi muri până la loc comanda. Este adevărat că nivelurile extra din varianta PC reuşesc să umple un gol destul de evident al versiunii 360 (unde se rupea filmul destul de urât către final), dar se putea mai mult, mai ales că, în mod surprinzător, micile detalii pe care reuşeşti să le ciuguleşti între două lupte te fac şi mai curios. Cum intenţiona tatăl lui Marcus să încheie războiul înainte ca acesta să înceapă? Ce s-a întâmplat de fapt la judecata militară a lui Fenix? Care este adevărata motivaţie a Lăcustelor? Chiar şi aşa, nivelurile sunt foarte bine legate între ele, acţiunea curgând lin dintr-o locaţie în alta, neavând niciodată senzaţia că terminaţi misiuni, ci că treceţi prin diverse capitole ale unui film de acţiune… chiar dacă de categorie B în privinţa dialogurilor.
       Design-ul artistic contribuie din plin la atmosferă şi la senzaţia că „eşti acolo”, cu toate că libertatea de mişcare este cvasi-inexistentă. Practic, întotdeauna va trebui să ajungeţi din punctul A în punctul B iar în 99% din cazuri traseul pe care-l puteţi urma va fi unic, existând cei drept câteva ocazii în care puteţi alege s-o luaţi la stânga sau la dreapta, dar pe distanţe foarte scurte. La fel de bine însă, tranziţia între spaţii deschise – lupte close-quarter şi vice-versa este foarte bine realizată, designerii de nivel meritând laudele de rigoare pentru modul în care au reuşit să redea senzaţia de planetă în ruină şi să susţină foarte bine gameplay-ul în acelaşi timp.

  În ciuda faptului că este un 3rd person shooter, Gears of War necesită o planificare atentă în timpul luptelor, mai ales pe nivelele ridicate de dificultate, unde aproape fiecare glonţ încasat vă poate trimite în ecranul de Load. Pentru a evita întreruperea prematură a acţiunii va trebui să utilizaţi din plin sistemul de cover, această mecanică de gameplay fiind influenţată foarte puternic de un titlu relativ necunoscut, lansat cu 4 ani în urmă – kill.switch. Astfel, orice zid, stâlp, maşină sau obiect mai de Doamne ajută, fie că e vorba de o canapea, sac de nisip, pian sau un bloc de piatră, poate să vă ofere acoperirea necesară pentru a rămâne în viaţă. Doar pe Casual vă puteţi permite luxul de a aborda luptele într-un stil mai Rambo, dar chiar şi atunci veţi fi trimişi la sol destul de rapid dacă sunteţi berbeci.
       Sistemul de control pe Xbox 360 se potriveşte ca o mănuşă acestei mecanici şi sincer să fiu am avut unele dubii în privinţa succesului cu care urma să fie portat pe PC, dar în mare tranziţia a fost destul de lină, folosirea acoperirii şi efectuarea diverselor mişcări speciale (swat-turn, roadie run, cover slip, mantle) fiind aproape la fel de intuitive ca pe Xbox 360. Un element care s-ar putea să deruteze însă fanii PC este acela că în GoW o tastă poate avea mai multe funcţii, mişcările speciale fiind dictate de mediul înconjurător şi contextul în care vreţi să le efectuaţi. Dacă vă aflaţi la marginea unui obiect folosit pentru acoperire, înainte/stânga/dreapta + Space = cover slip (sau swat-turn), dar când sunteţi în câmp deschis, tot înainte + Space ţinut apăsat = roadie run.

       Odată ce v-aţi prins cum trebuie să abordaţi luptele şi măriţi nivelul de dificultate (Casual e doar de încălzire), luptele din GoW vor deveni extrem de antrenante, mai ales că orice greşeală tactică vă va costa scump. Dacă înainte vă puteaţi permite să alergaţi lejer între două puncte de cover, acum va trebui să folosiţi din plin mişcările swat-turn şi cover-slip pentru a vă apropia metru cu metru de adversari fără a vă pierde capul pe drum… la propriu. Dacă vreţi să terminaţi single-player-ul pe Insane şi vedeţi că nu faceţi faţă, puteţi cere ajutorul unui coleg sau prieten şi să trimiteţi împreună hoardele de inamici înapoi în subteran prin intermediul modului co-op. Gears of War a fost primul titlu next-gen care a pus într-adevăr accent pe cooperarea între doi jucători umani, iar succesul său a determinat şi alţi producători să urmeze aceeaşi rută.
       Şi slavă Domnului că există mod co-op, fiindcă AI-ul coechipierilor vă va scoate peri albi. Nu neapărat prin faptul că nu sunt în stare să tragă cum trebuie, fiindcă se descurcă decent la acest capitol, dar de multe ori vor refuza pur şi simplu să urmeze ordinele primite (deplasare, atac, acoperire). Astfel, vă veţi trezi în mijlocul luptelor că le ordonaţi frenetic coechipierilor să atace inamicii, doar ca să observaţi că ei au rămas undeva pe la începutul nivelului, refuzând cu încăpăţânare să se mişte de acolo. Pe Casual mai merge să vă luptaţi de unii singuri cu 4-5 inamici în acelaşi timp, dar pe Insane chestia asta înseamnă sinucidere curată.
       Revenind la co-op, acest mod este de departe cel mai mare plus al jocului, mai ales dacă puteţi comunica prin voice-chat cu coechipierul vostru: „Bă, du-te stânga… du-te mă stânga mai repede că vin ăştia peste noi. Da, acolo… acu’ stai… STAI, nu acum mă, fir-ar!#@$#@$#… Fugi şi ia shotgunu’… MAI REPEDEEEE!… Mă nu ţi-am zis să stai? Hai vino şi ajută-mă, că m-au umplut ăştia de plumb. Data viitoare o să-i las să te facă sită, să văd ce mai comentezi”.