Grand Ages: Rome Review

Grand Ages: Rome Review

Imperium Romanum nu avea o poveste anume, aşa că Grand Ages aduce, pe lângă obişnuitele scenarii individuale sau modul sandbox, o campanie care ne poartă prin diferite perioade ale istoriei romane. Să nu vă aşteptaţi însă la o lecţie de istorie, deoarece informaţia este destul de precară şi producătorii se bazează pe faptul că mai toată lumea de astăzi ştie cam cine au fost personaje precum Cezar sau Spartacus. Varza de istorie se vede nu doar la nivelul relatării, ci chiar la nivelul gameplay-ului, unde veţi putea recruta trupe auxiliare celtice cu mulţi ani înainte ca Roma să reprezinte un imperiu, de exemplu.

Campania aduce totuşi şi o noutate binevenită, sub forma posibilităţii de a ne crea un personaj ce va reprezenta o anumită familie romană. Apoi putem selecta anumite atribute într-un stil RPG-like, ce vor conferi mai târziu diferite bonusuri oraşului pe care îl vom conduce, oferta fiind suficient de generoasă pentru permite orientări diferite (preponderent militare sau, dimpotrivă, legate de producţie şi comerţ). Personajul nostru va începe apoi să acumuleze şi avere pe măsură ce parcurge misiunile, iar aceşti bani pot fi apoi folosiţi pentru a cumpăra diferite proprietăţi care vor asigura ulterior un bonus de materiale pentru oraşul nostru.

După ce negociem aceste aspecte începe campania propriu-zisă, în care diferite personaje mai mult sau mai puţin celebre ne vor trimite în tot atâtea locuri pe hartă şi ne vor propune să înfiinţăm o colonie, urmând ca apoi să îndeplinim o varietate de obiective, fie ele economice sau militare. Acestea sunt destul de diversificate, pornind de la construcţia unui anumit număr de locuinţe sau apărarea unui oraş până la crearea unor cariere de piatră, atingerea unui procent de religiozitate a locuitorilor sau exterminarea inamicilor.

Pe lângă obiectivul principal există şi unele opţionale care oferă diferite avantaje, în principal bani sau puncte de scor ce pot fi folosite pentru bonusuri în misiunile ulterioare. Vă recomand să încercaţi să îndepliniţi şi aceste obiective, în special pentru că astfel va exista mai multă diversitate în fiecare misiune şi de abia vă antrenaţi în a planifica eficient ce construiţi şi unde. În acest sens vă va ajuta şi noul sistem de overlay care colorează clădirile în funcţie de aria de acoperirile a serviciilor sau problemelor din zonă.

Despre construcţie pot spune că a fost păstrat sistemul intuitiv introdus în primul joc al seriei, aşa că nu vor fi probleme. Logica după care este planificat un oraş este elocventă, astfel existând trei clase sociale, fiecare cu un rol clar: Plebeii lucrează în producţia materiei prime (ferme, mine, procesarea şi distribuirea resurselor), clasa de mijloc în cultură, religie, armată şi securitate, iar patricienii în cadrul instituţiilor cele mai avansate. Această evoluţie se face progresiv, deoarece fiecare clasă se bazează pe resursele generate de cea inferioară.

Totodată trebuie ştiut că fiecare clasă socială are nevoie de diferite bunuri, iar această nevoie va fi satisfăcută prin diversitate şi nu cantitate. De exemplu, degeaba aveţi cinci ferme de grâu, deoarece satisfacţia la capitolul mâncare va rămâne la acelaşi nivel. Pentru ca ea să crească, va trebui să construiţi o brutărie (şi o moară de grâu), o fermă de porci (plus o măcelărie) şi o vie. Inteligent sistem şi, aş spune eu, chiar realist.

Problema e că tutorialul nu îşi face prea bine treaba în a explica mecanismele economice intrinseci. Din acest motiv, curba de învăţare este destul de abruptă, tutorialul explicând doar nişte noţiuni de bază, pentru ca apoi să vă lase singuri să descoperiţi nuanţele fine. Iar la început poate fi chiar frustrant, când de exemplu n-o să înţelegeţi de ce vă ia foc tot satul, iar prefectura care stinge incendii poate fi construită abia după ce efectuaţi un research tehnologic şi aveţi clasa socială de mijloc (care nu apare chiar imediat).

Surpinzător este că vă este accesibil de la început întreg arborele tehnologic de construcţie, putând să construiţi chiar şi Academii sau Tribunale dacă aveţi resursele necesare. Din păcate, salturile acestea bruşte nu numai că vă vor induce în eroare, dar pe termen lung vă vor priva de acel cald sentiment că oraşul vostru evoluează într-un mod natural.

Ca probleme se mai remarcă o lipsă de adâncime, de implicare personală. Nu mai poţi selecta oameni ca să afli părerea lor despre oraş, şi nu vei avea parte de animaţii suficient de fermecătoare care să redea vieţa lor de zi cu zi. Luptele din arenă sunt mereu aceleaşi, iar în zona de producţie plebeii par mereu blocaţi în amestecarea lutului cu picioarele. Astfel jocul lasă sentimentul că totul este mecanic şi că ai în faţă doar un grup de furnici care urmează orbeşte nişte indicaţii predefinite. Apoi există în continuare diferite scăpări de gameplay (ce-i drept, mult mai puţine ca în Imperium Romanum), cum ar fi de exemplu faptul că în prima etapă a construcţiei oraşului eşti răsplătit dacă pui clădirile cât mai aproape una de alta.

Însă ajungi apoi să ai de a face cu clădiri foarte mari (teatrul, templele etc.) care de multe ori nu mai au loc lângă case, iar dacă le faci mai departe nu vor avea nicio valoare (toate clădirile funcţionale au o arie de efect). Dacă te apuci să demolezi, pierzi popularitate, aşa că este destul de complicat să găseşti o soluţie. Sistemul de lupte a rămas la fel de subdezvoltat (au fost eliminate însă limitările enervante din Imperium Romanum, gen o singură unitate per cazarmă) singura opţiune tactică fiind o anumită abilitate specială a fiecărei unităţi ce ar trebui să întoarcă balanţa în favoare jucătorului în situaţii dificile. În rest, click & pray!

Nu că inamicii ar fi binecuvântaţi cu o inteligenţă artificială ieşită din comun, preferând de multe ori să trimită câte o trupă de control la fiecare sfert de oră şi ieşind buluc cu unităţile din bază dacă sunt atacaţi. De notat aici e faptul că există câteva evenimente care generează atacuri din senin, precum construirea unei baze secundare.

Aşa că de multe ori veţi prefera să vă extindeţi încet, dar sigur, decât să vă avântaţi cu o bază secundară peste nouă mări şi nouă ţări. Iar la un moment dat devine chiar ilar faptul că, în timp ce romanii se laudă cu numeroasele oraşe administrate de voi, popoarele “barbare” nu au nici un cătun mai răsărit. În cele aproximativ 40 de misiuni ale jocului, nici măcar perşii nu vor da vreun semn de civilizaţie, ieşind cu inbatabilii elefanţi din aceleaşi căsuţe murdărite de vreme.

Interesant este că, la cererea fanilor, producătorii au implementat şi un mod multiplayer, furnizând nu mai puţin de cinci moduri de joc şi un al şaselea care le înglobează pe toate. Majoritarea sunt adaptări ale celor prezente în genul RTS, în special Age of Empires (de exemplu King of the Hill sau All Monuments, în care câştigaţi doar când v-aţi construit toate clădirile de nivel înalt).

La fel de bine însă, în timp ce într-o strategie în timp real aceste moduri se simt ca la ele acasă, într-un city builder lucrurile se petrec cu o viteză destul de enervantă. Dar dacă porniţi de la premisa că aveţi destul timp să vă petreceţi privind clădirile cum apar brusc din colbul latin, veţi realiza că efortul celor de la Haemimont este de-a dreptul admirabil. În plus, experienţa de a vă întrece cu un alt jucător în construirea unui oraş este în unele momente suficient de satisfăcătoare pentru a umbri lipsurile luptelor.

Şi vă asigur că cel puţin din punct de vedere grafic, Grand Ages: Rome vă va încânta privirea. Texturile sunt peste măsură de detaliate pentru un joc în care nu faceţi altceva decât să construiţi case, clădirile sunt colorate cu bun-gust şi tranziţia de la un peisaj pictat la oraşul în sine când încărcaţi jocul este subtilă, dar sugestivă. Întradevăr, oraşele Romei au ceva din Van Gogh, chiar şi pe vreme de ploaie. Până şi modelele corăbiilor sunt cizelate, alunecând frumos pe apa cristalină. Doar unităţile militare sunt puţin cam pătăţoase, suprimate mereu de steagul de identificare şi amintind în treacăt de primele titluri Total War.

Dar pe cât de liniştitor este decorul, pe atât de stridentă este interfaţa. Deşi ideea meniului radial de construcţie este excelentă, ferestrele cu statistici sau cu proprietăţile clădirilor ocupă aproape jumătate de ecran. Şi unităţile „beneficiază” de aceleaşi butoane imense, când o icon discret ar fi fost suficient. De aceea, deşi se mişcă impecabil, jocul poate părea greoi de manevrat în unele momente. Mai ales când încerci să măreşti perspectiva şi brusc nu te mai poţi deplasa în toate direcţiile pe hartă, fiind restricţionat în aria celui mai apropiat oraş.

Coloana sonoră are şi ea momente de graţie, deşi nu mă refer aici la tema principală, care devine enervantă. Dar sunt câteva melodii secundare specifice regiunilor mai exotice din joc care îţi induc pur şi simplu reverie.

Dacă ar fi fost o strategie în timp real, Grand Ages: Rome ar fi fost cu siguranţă valoros. Dar în lipsa adrenalinei, nu ne putem orienta decât spre detalii, spre referinţe culturale şi istorice corecte sau spre farmecul rutinei vieţilor de altă dată. Elemente care rar îşi fac simţită prezenţa în acest titlu superficial, bazat mai mult pe ideea abstractă a unei Rome de un romantism prăfuit, decât pe faptele concrete.