Grand Theft Auto IV – RePlay Review

Grand Theft Auto IV – RePlay Review

Moravurile, umorul şarjat, crimele şi lumea deschisă de tip sandbox a celei mai noi creaţii din faimoasa franciză Grand Theft Auto au ajuns şi pe PC. Pentru deţinătorii de console, asta nu înseamnă mare lucru – mulţi dintre aceştia au etichetat deja GTA IV ca fiind cel mai bun joc next-gen, l-au întors pe toate părţile şi au trecut mai departe.

În schimb, cei care deţin doar un „amărât” de calculator au fost nevoiţi să caute filmuleţe pe YouTube, admirând peisajele noului Liberty City de pe scaunul pasagerului şi aşteptând cu markerul roşu deasupra calendarului ziua în care vor face un drive-by în High Definition. Ei bine, ziua aceea a venit şi s-a dus. Iar acum putem să purcedem printre scursurile societăţii, criminali de toate tipurile şi naţionalităţile şi glume acre, caustice pe tema multor grupări ridicole din America.

În Serbia Sovietică, banul te cheltuieşte pe tine.

Protagonistul lui GTA IV este un veteran înăsprit al războiului din Bosnia care, îndulcit de poveştile fantasmagorice ale vărului său din America, se urcă într-un vapor şi purcede către Ţara Tuturor Posibilităţilor mai ceva ca românii din autocarele umplute până la refuz cu destinaţia Spania. Totul bine şi frumos până când ajunge la casa verişorului durduliu, Roman, doar ca să descopere că anecdotele despre stripteuze cu sutiene cât janta unui Aro, vila cu piscină şi cascadele cu bani ca-n portretele lui Guţă n-au fost altceva decât baloane de săpun.

Cu o expresie similară celor mai naivi dintre noi, care au fost traşi în piept de reclama la Ace cu mătuşa din Canada şi descrierile utopice ale învăţătoarelor postdecembriste, Niko Bellic găseşte garsoniera dezordonată a rudei sale şi pe acesta nu doar ducându-şi viaţa în chinuri din câştigurile mizere ale taximetriei, dar şi datornic la oameni cu care nu-ţi vine să ieşi nici măcar la o bere.

De aici, tiparul Grand Theft Auto: eşti un nimeni care vrea să devină cineva, şi nu prin mijloace ortodoxe. Poţi explora metropola din GTA III, acum într-o formă mult mai vie, mai arătoasă şi plină de personalitate, iar povestea centrală decurge în ritmul tău, în funcţie de cât de des consideri că ai chef să explorezi conţinutul narativ. Ca mărime brută, noul oraş nu este nici pe departe la fel de vast precum, să zicem, San Andreas, dar arată cu siguranţă mai bine şi asta nu neapărat datorită graficii.

Structura cartierelor şi modul în care sunt diferenţiate, atât prin arhitectură, cât şi populaţie sau texturi este atât de bine făcută încât s-ar putea face un film de lung-metraj cu aceste decoruri, cu o scenografie net superioară multor producţii contemporane. Într-un fel, mi-e dor de deşertul şi drumul de ţară prezente în San Andreas, dar trebuie să recunosc că o urbe compactă are şi ea farmecul ei.

Dialogurile se supun satirei specifice seriei, parodiind numeroase elemente din cultura americană. Evident, elementul central este mafia est-europeană, majoritatea şefilor şi pungaşilor cu care interacţionezi fiind imigranţi de sub fosta Cortină de Fier. Din păcate, nu apare niciunul din personajele jocurilor precedente, deşi ar fi fost interesant să vedem ce întorsături au mai apărut în vieţile celor care n-au dat ortul popii în GTA III sau vreuna din continuările acestuia.

Singura excepţie este Lazlow Jones, cunoscutul DJ din Grand Theft Auto 3, care revine mult mai furios şi agitat decât în trecut, fiind chiar urmărit de poliţie. Pe de altă parte, având în vedere listele de actori care au contribuit la ultimele câteva titluri, este surprinzător că nu mai avem vedete de top care să-şi împrumute feţele şi vocile unor personaje. Ca să fiu cinstit însă, vocea uneia dintre gazdele emisiunilor de radio este chiar Juliette Lewis, duduia din Natural Born Killers, iar în cluburile de stand-up comedy îl putem întâlni pe Ricky Gervais.

Sex, droguri şi shopping

Ceea ce s-a schimbat în termeni de mecanică e accentuarea puternică a laturii de simulare a unei vieţi reale în Liberty City. Sunt atât de multe, încât mersul la sală din San Andreas sau achiziţia proprietăţilor din Vice City pălesc timid în faţa activităţilor disponibile în GTA IV – de la sporturi, întâlniri on-line şi uitat la televizor până la cumpărat şi asortat haine, bowling, biliard, chiar şi sex (într-o variantă cenzurată). Pentru mulţi, panoplia de minigame-uri, ca de fapt întregul joc, vor reprezenta o formă de evadare din cotidian, dar mi se pare că se formează un paradox destul de stupid atunci când încerci să scapi de monotonia activităţilor de zi cu zi ca să le reproduci într-un mediu artificial.

Cu toate astea, aş fi ipocrit dacă aş spune că n-am pierdut destul timp ducându-mă la stripteuze, în timp ce s-a format un nucleu destul de concentrat de prieteni care veneau la mine ca să joace bowling… în GTA IV. Apropo de această latură, ea nu este lipsită de probleme. Sportul preferat al lui Fred Flintstone e destul de greoi – pentru un minigame care ar trebui să relaxeze, s-a dovedit relativ frustrant de stăpânit. Dar având în vedere că aspectele definitorii nu sunt legate de hobby-urile personajului, micile neajunsuri din minigame-uri nu distrug experienţa per total. Şi oricum, sunt opţionale. Cei care vor să treacă direct la măcel şi urmăriri pot să o facă relativ repede, fără să piardă vremea cu gagici sau mall-uri.

În legătură cu măcelul, tactica pe care trebuie să o abordezi e uşor mai elaborată decât în predecesoare. Ai un sistem de duck and cover, asemănător celui din Gears of War, un accident mai grav te face să zbori prin parbriz şi ţinteşti părţi ale corpului atunci când fluturi Glock-ul ca pe o biblie cu ţeava de 9 milimetri.

De fapt, cam toate animaţiile sunt mai detaliate – când furi o maşină parcată, îi spargi geamul şi îi încrucişezi firele de contact. Când ţi se pune un pistol în faţă, ridici mâinile în aer. Până şi pietonii sau şoferii au un comportament mai credibil – unii blochează traficul ca să dea o tură pe la alimentară, alţii poartă conversaţii, uneori se şi ceartă. AI-ul pare să fi făcut un pas mare în faţă, dar se întâmplă în continuare ca un poliţist să-ţi treacă pe sub nas încercând să se ascundă… de tine, sau alte situaţii destul de ridicole.

Un contrapunct al gafelor comportamentale comise de oamenii legii este sistemul prin care scapi de curcani. Când comiţi o infracţiune şi eşti sesizat, se creează o zonă de urmărire în jurul tău, mai mică sau mai mare în funcţie de cât de mult efort depun vajnicii miliţieni să te ducă de ceafă la zdup. Dacă ieşi din zona respectivă şi te comporţi ca un cetăţean model, renunţi temporar la deprinderile de cleptoman auto sau bătăuş de periferie, eşti din nou liber să le faci cu mâna agenţilor de ordine fără ca aceştia să pornească în urmărire, în detrimentul delicioaselor gogoşi la care aspiră.

Iluzia unei societăţi este totuşi mai vie ca oricând – de la interacţiunile tale cu personajele, fie ele pietoni, şoferi, prietene, poliţişti şi până la micile lor activităţi care nu te includ: citesc ziarul, vorbesc la celulare, îşi deschid umbrelele când plouă – totul strigă atenţie la detalii.

Cireaşa de pe tort este că în anumite momente poţi lua decizii – deşi limitate la doar două variante, şi cu repercursiuni destul de evidente şi de termen scurt; momente în care te simţi bine ştiind că nu parcurgi un singur fir narativ linear aşternut în faţa ta precum firimiturile lui Hansel şi Gretel.

Există totuşi şi un mic handicap în aspectul acesta transparent de role-playing: au dispărut stats-urile din San Andreas. Nu te mai poţi îngrăşa, nu mai poţi umfla bicepşii la sală, nu devii un alergător mai bun dând ture de alee ca Rocky pe Eye of the Tiger. Gândindu-mă retroactiv la cât au fost de apreciate aceste părticele minuscule din ultimul GTA, nu-mi dau seama de ce s-a renunţat la ele.

Faţă de Claude, protagonistul lui GTA III, care nu scotea niciun icnet, niciodată, Niko Bellic e un Hamlet. Şi încă nu unul interpretat de fanfaronii ăştia de pe scenele autohtone, care confundă hiperbola cu sensibilitatea. Bellic e un personaj care-şi pune probleme morale, cu intenţii şi aspiraţii bine conturate, un personaj care, într-o manieră destul de disfuncţională şi întortocheată, ar putea fi real. Prin dialogurile, deciziile şi concluziile pe care le trage în urma acţiunilor sale, micul sârb este adeseori justificat în privinţa violenţei neiertătoare pe care o împarte şi în ciuda acestui fapt are adeseori mustrări de conştiinţă.

În trecut, accentul se punea pe personajele secundare şi antagonişti, tu fiind mereu doar un pion în serviciul unor indivizi fără scrupule. Acum, se formează relaţii, plouă cu picanterii, glume, side-quest-uri şi referinţe de fundal (cum ar fi baza de date a poliţiei) care adaugă un plus de personalitate NPC-urilor cu care ai de-a face.