Guitar Hero III: Legends of Rock

Guitar Hero III: Legends of Rock

De ce plang chitarele?

 

Sa fie clar. Mie nu-mi place deloc The Sims (si nici milioanele de expansion-uri care adauga cate un sifonier, un pat vibrant sau o femeie gonflabila). Second Life imi repugna. Cand am auzit initial de fenomenul Tamagotchi, am fost atat de traumatizat ca am facut apendicita la scurt timp dupa. Clonele si derivatiile de la bombele acestea mi se par metode de mulgere ale unor vaci deja sterile. Şi totusi, toate aceste jocuri au bagat mai multi bani in buzunarele Maxis, Linden si ai bisnitarilor virtuali cu ochi oblici decat ar putea publicul-tinta sa numere, drept pentru care parerea mea nu face nici cat o ceapa degerata, asa ca cel mai bine ma opresc aici.

Prima oara cand am auzit ca o sa iasa Guitar Hero mi-am tras o palma zdravana, gata sa evit YouTube-ul pentru cativa ani si jena unor „vedete virtuale" care si-au facut renume printr-o dexteritate complet inutila. E ceva care suna nelalocul lui in titlurile „Dance Dance Revolution", „Rock Band", „Guitar Hero" sau „Singstar". Printr-un complex mai ciudat de evenimente, dar pe care acum nu il regret, Locke m-a trezit dintr-un dulce somn si mi-a pus in brate Guitar Hero III: Legends of Rock. Fa-i review. Lui cioLAN i-a placut. Mult.

L-am instalat cu un scepticism specific, gandindu-ma ca simularea unui fenomen real si usor de obtinut (cum ar fi, sa zicem, eh, cumpararea unei chitare?) nu poate fi mare scofala si probabil ma voi plictisi suficient de rapid incat sa revin la jocuri mai barbatesti si mai aproape de sufletul meu.

 

Cu un deget pe corzi si altul pe clic-dreapta

 

Va previn de acum – nu va asteptati la o intoarcere de 180 de grade. Nu e cazul. Guitar Hero III nu mi-a schimbat perceptia vizavi de jocurile care simuleaza fenomene muzicale sau artistice. Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost playlist-ul. Majoritatea melodiilor din el sunt excelente, si fac parte din repertoriul unui chitarist de calitate. Stevie Ray Vaughan, Eric Johnson, The Killers, Guns ‘n’ Roses, Rage Against the Machine, Muse, Black Sabbath si Metallica sunt doar cateva dintre formatiile incluse. Dupa cum probabil v-ati dat seama, muzica e suficient de variata incat sa apeleze cel putin partial la sensibilitatea muzicala a majoritatii, cu atat mai mult cu cat melodiile sunt alese cu grija.

Adevarat, nu toate sunt variantele originale, unele sunt reinregistrate, dar chiar si asa suna suficient de aproape de originale incat sa nu fie deranjante.  Cel putin cele care m-au interesat, fiindca, bineinteles, au fost melodii care m-au enervat la culme (nu sunt nici fan Slayer, nici Slipknot, iar cele doua slagare de la acesti artisti se intampla sa fie si deosebit de grele...).

Eh, acum ajungem la partea mai interesanta. Jocul in sine. Sectiunea urmatoare contine foarte multe ghilimele, stiu, si sunt intentionate.

Jocul se desfasoara in sincron cu melodia interpretata. „Notele" vin pe „fretboard", in jos, si trebuie apasate tastele aferente fiecareia, precum si un „strum". Suna mai complicat decat e in realitate, dar jocul tot ramane foarte greu, cel putin pe nivelurile superioare de dificultate (Hard si Expert). Presupun ca e mai usor cu o „chitara", adica un controller, dar, neavand ocazia sa incerc jocul astfel, o sa ma rezum la experienta cu tastatura si mouse.

Cred ca am mai zis o data ca jocul e greu. Nu-i nimic. Mai zic o data. Jocul e greu. Cu exceptia cazului in care jucati pe easy, va trebui sa exersati un pic inainte sa va iasa melodiile fara multe zdranganeli pe langa. Ceea ce e ok, dupa ce va chinuiti vreo doua ore la o melodie pe hard, sentimentul de satisfactie de a lua 4 stele pe ea va mangaie pe „neck".

„Hammer-on"-urile si „Pull-off"-urile sunt relativ greu de facut la inceput – acestea sunt posibilitatea de a schimba o nota fara sa faceti „strum", dar sunt absolut esentiale in majoritatea solo-urilor din joc.  Puteti compara aceste artificii cu combo-urile din jocurile Tony Hawk’s Pro Skater, Underground etc. Dar asta e explicabil, fiindca GH3, dupa cum probabil stiti, e facut de Neversoft. Drept urmare, anumite elemente din seria cu scanduri pe roti si-au facut locsor si in jocul acesta, si anume posibilitatea de a cheltui banii adunati in cariera pe melodii noi, personaje noi, chitare, costume si filme aditionale. Ah, si stilul cartoonish-patratos al lui CannibalCandy s-a strecurat si el in cutscene-uri si meniuri. Ceea ce, apropo, e bine.

Career mode-ul consta in evolutia de la o formatie de categoria „cantam in curtea cutare la un chef" la un duel cu Scaraotchi in iadul chitaristilor, trecand prin toate etapele unei formatii de succes. Da, am scris duel. Pe parcursul „campaniei" veti intalni doi chitaristi cunoscuti, Slash (din GnR, Slash’s Snakepit si Velvet Revolver) si Tom Morello (Rage Against the Machine, Audioslave) cu care va trebui sa va duelati si sa-i faceti sa gafeze prin intermediul unor power-up-uri. Dupa ce ii invingeti, puteti sa ii achizitionati de la magazinul din joc. Partea si mai buna e ca sunt chiar ei, cu miscarile specifice, cu motion capture si tot tacamul.

 

Dezacordare de opinie

 

De fapt, toata formatia se supune melodiilor si veti vedea ca exista lip sync si fiecare animatie corespunde partilor din melodie aferente. Solo-uri de baterie, partile de bass, maimutoiul de solist care se scalambaie si face semne metaliste catre audienta, totul e atat de dinamic si sincronizat incat pare pe bune.

Guitar Hero e Guitar Hero, iar chitara e chitara. Nu au aproape nimic in comun, dar strict din punct de vedere al distractiei, GH este un joc bun. E amuzant si e teribil de haios sa joci cu prieteni, fie ca e duel sau campanie cooperativa. Playlist-ul, cum ziceam, nu prea are cusur. Jocul e pimp, in adevaratul sens ciocolatiu al cuvantului, dar nu e nimic mai mult decat atat. Şi daca posteaza vreunul din voi filmulete pe YouTube cum ati batut nu stiu ce scor pe melodia de la Dragonforce sper sa muriti lent, in chinurile unei manele cantate pe un Ibanez dezarcordat.