Halo: Combat Evolved Review

Halo: Combat Evolved Review

Halo a fost unul din cele mai mediatizate FPS-uri din istorie, cot la cot cu deja celebrul Duke Nukem Forever. Si desi succesul sau a fost indiscutabil, faptul ca era disponibil doar pentru consola Xbox ii priva pe milioane de jucatori din intreaga lume de a juca “cel mai bun FPS creat vreodata”, dupa spusele multor critici care vazusera in actiune noul titlu minune al celor de la Bungie. Acestea se intamplau in anul 2001. Doi ani au trecut de atunci, iar Microsoft s-a indurat intr-un final si de fanii PC-urilor si i-au insarcinat intre timp pe cei de la Gearbox (creatorii add-on-urilor Opposing Forces si Blueshift pentru Half-Life) sa porteze Halo de pe Xbox pe PC, in speranta ca jocul se va bucura de acelasi succes.
Acum, dupa ce l-am terminat, pot spune ca un titlu mai bun pentru acest joc ar fi fost Halo: Paradox Evolved, deoarece toate aspectele sale, si bune si rele, sunt intr-o balanta atat de fragila, incat nu poti sa spui cu siguranta ca jocul este slab sau extraordinar de bun.

Povestea este 50% cliseu, 50% originalitate. Actiunea are loc in viitor, unde oamenii, dupa ce au inceput sa se extinda in lungul si latul galaxiei, intalnesc (pentru a n-a oara) o rasa extraterestra periculoasa (de fapt o alianta a mai multor rase), numita The Covenant, care nu are nimic mai bun de facut decat sa doreasca exterminarea rasei umane (pe motive, chipurile, religioase). Pentru a momi armada Covenant-ilor departe de Pamant, nava Pillar Of Autumn face un salt la intamplare in hiperpatiu si ajunge intr-un sistem solar unde descopera o planeta inelara misterioasa, numita Halo, pe care se si prabuseste de altfel, de aici incepand aventura voastra (nivelul de inceput de pe Pillar Of Autumn serveste drept tutorial). Voi veti prelua comanda unui super soldat, numit simplu Master Chief, iar misiunea voastra va fi sa descoperiti secretele planetei pe care v-ati prabusit si sa ii invingeti pe Covenants. Asta veti crede la inceput cel putin, fiindca Bungie v-a pregatit niste surprize pe parcursul jocului pe care nu ar fi bine sa vi le spun si care ridica story-ul peste medie, facandu-l foarte atractiv si reusind sa va tina in suspans pana la final.

La data aparitiei sale, in 2001, grafica din Halo era state-of-the-art si un adevarat festin pentru ochi. Insa de atunci au trecut mai mult de 2 ani, iar cerintele jucatorilor in materie au crescut si ele. De aceea, Halo poate nu va impresiona in mod deosebit pe cineva, grafica fiind in principiu cea de pe Xbox de acum 2 ani, insa el ramane totusi unul din cele mai aratoase FPS-uri de pana acum. Si nu din cauza eye candy-urilor, ci a bunului gust cu care sunt imbinate toate elementele grafice. Nivelurile exterioare sunt cele mai frumoase pe care le-am vazut pana acum intr-un shooter, dupa cum veti vedea si din screenshot-uri, ele variind ca locatie, de la zone de deal, pana la canioane inzapezite sau jungle luxuriante. Fenomenele meteorologice specifice, cum ar fi ninsoarea sau ceata sunt si ele prezente, apa, gheata sau anumite texturi interioare (mai ales interiorul navelor Covenant) beneficiind si de serviciile Pixel Shading-ului. Modelele personajelor (atat aliati cat si inamici) sunt bine realizate, unele fiind mai detaliate decat altele.
Problemele apar insa in anumite nivele indoor, unde situatia nu mai este chiar atat de roza. Asta deoarece texturile si level design-ul sunt uneori exagerat de repetitive, aducand jucatorul in pragul exasperarii, ele lasand impresia ca au fost create intr-un moment de criza acuta de inspiratie producatorilor. Si cel mai bun exemplu este misiunea “The Library”. Poate ca interiorul unui crucisator Covenant nu are cum sa fie prea diversificat, dar la fel de bine mi se pare frustrant sa fiu nevoit sa ma plimb in cateva misiuni cate 30 de minute prin 15 camere si 20 de coridoare care arata identic, cu aceleasi texturi, omorand aceleasi grupuri de inamici over & over, fara pic de varietate. De fapt, aceasta este si singurul minus al jocului: repetitivitatea excesiva in anumite momente. Din fericire, astfel de cazuri sunt rare si se poate trece cu vederea daca este sa luam per ansamblu situatia.

O alta problema ar fi performanta, raportata de unii jucatori ca fiind slaba chiar si pe sistemele high-end, cu toate ca grafica nu este state-of-the-art. Si cum si eu am intampinat astfel de dificultati, va dau 3 sfaturi pentru a scapa de o frustrare excesiva si a va bucura de Halo in conditii optime:
1. In setarile video, dezactivati Specular effects.
2. Modificati properties-ul shortcut-ului pentru Halo, folosind la sfarsit parametrul “–usexx”, unde xx poate fi 11,14 sau 20, el reprezentand versiunea maxima de pixel shader suportata de placa voastra. Pentru placile Radeon 9500/9600/9700/9800 ea va fi 2.0, iar pentru seria de placi GeForce este recomandat sa o setati pentru versiunea 1.1
3. Dezactivati din driver-i video atat AntiAliasing-ul (care oricum nu merge in joc) cat si Anisotropic Filtering-ul, deoarece veti castiga frame-uri importante cu o pierdere minima de calitate.

Desi la grafica exista cateva lucruri de reprosat, nu acelasi lucru poate fi spus si despre sunet. Muzica este extraordinara, alternand de la ritmuri corale si pana la pasaje antrenante, in ton cu actiunea (de cate ori se schimba muzica in ceva mai alert, fiti siguri ca urmeaza o batalie generala). Sunetele din joc sunt foarte bune, mai ales cele ale armelor, iar zgomotele ambientale se folosessc de tehnologia EAX pentru a da o nota de autenticitate acestei lumi extraterestre, dar in acelasi timp familiare. Voice acting-ul este bun, iar dialogurile dintre camarazi tai sunt si ele foarte reusite, uneori chiar si cu usoare accente umoristice. Aici as sublinia diversele replici pe care le au soldatii aliati atunci cand luptati alaturi de ei, ironizand subtil FPS-urile multiplayer actuale: “Hey, that was mine!” sau “You stole my kill!”. Un alt element original il reprezinta denumirile nivelelor, care sunt cele mai “cool” pe care le-am intalnit pana acum : “Flawless Cowboy”, “The Gun pointed at the Head of The Universe” sau “Wait! It Gets worse” ca sa numesc cateva.

Insa de multe ori, nu aspectele tehnice sau denumirile nivelurilor conteaza, ci noutatile aduse gameplay-ului si feeling-ul per total jocului. Iar Halo exceleaza la aceste doua capitole, jocul creand dependenta. In primul rand, fata de alte FPS-uri “clasice”, in Halo nu veti fi Rambo, capabil sa care cu el 10-12 arme diferite, ci veti avea numai doua, pe care le puteti schimba in timpul jocului, in functie de necesitati sau preferinte. De obicei, veti folosi armele inamicilor ucisi, in unele cazuri munitia pentru armele oamenilor fiind destul de rara, lucru care solicita jucatorul sa faca alegeri tactice in timpul jocului, in functie de inamicii pe care ii intalneste. De asemenea, bara clasica de health/armor a fost si ea inlocuita, deoarece Master Chief-ului beneficiaza de o armura extrem de rezistenta, cu scuturi care se reincarca in timp. Daca insa ramaneti fara scuturi, veti deveni extrem de vulnerabili in fata atacurilor, asa ca de obicei veti fi nevoit sa va infranati pornirile de kamikaze si sa asteptati reincarcarea lor pentru a avea vreo sansa, mai ales ca medikit-urile sunt destul de rare prin nivele si nici adversarii nu sunt batuti in cap.
Si asta fiindca AI-ul din Halo este unul din cele mai bune pe care le-am vazut intr-o perioada destul de lunga de timp. Pe nivelele inferioare de dificultate nu veti observa nimic extraordinar, insa pe masura ce cresteti dificultatea, inamicii vor deveni o problema reala. Vor incerca sa va flancheze sau sa va ia prin surprindere, se vor feri de focurile armelor, vor sari in lateral sa scape de o grenada, vor chema ajutoare si vor incerca sa se adaposteasca, daca vad ca nu au sanse sa va infranga de unii singuri. De aceea, nici o lupta din Halo nu seamana cu alta, intotdeauna adversarii recurgand la alte metode pentru a va invinge. Aceste lucuri sunt valabile insa numai pentru Covenant-i, deoarece a treia rasa din joc, The Flood, merge pe binecunoscutul principiu multi, dar prosti.