Jack Keane Review

Jack Keane Review

Jack Keane este un efort de a învia stilul “oldschool” de adventure, a la Day of the Tentacle sau Sam & Max Hit the Road, cu puzzle-uri ridicole, glume ce fac referire la cultura populară, şi vechiul mod de control point-and-click. Alături de fenomenul episodic Sam & Max, Jack Keane abundă de atmosfera specifică epocii de aur LucasArts, culegând pe drum câteva idei din celebra serie Monkey Island. Din screenshot-uri se mai pot observa şi influenţele grafice de desen animat, personaje caricaturizate şi… maimuţe. Povestea vine cu tot alaiul de clişee din filmele de aventură, glazurat cu glume şi accente de comedie, de la personajul titular – un pirat orfan crescut în Londra – şi până la antagonist, un magnat diabolic al ceaiului cu un defect de vorbire care vrea să distrugă Imperiul Britanic.

Dar ceea ce o să intereseze orice jucător veteran de adventure-uri sunt puzzle-urile: pe scurt, majoritatea duc lipsă de orice fel de logică – şi asta nu neapărat în sensul rău. Dacă v-aţi obişnuit cu trăznăile pe care le pretindea Day of the Tentacle pentru a obţine dinţii de lemn ai lui Washington, Jack Keane are şi el seria lui de invenţii rupte de realitate. De la distragerea unei menajere bătrâne şi acre (prin folosirea unei gorile pe post de ţap ispăşitor pentru o serie de năzbâtii) până la „învierea” unui tigru cu ajutorul unui coş de cumpărături, jocul reuşeşte să conserve esenţa unora dintre cele mai ilogice şi amuzante momente ale genului Adventure.

Cu toate astea, unele puzzle-uri par puse doar pentru conservarea continuităţii; nu mă înţelegeţi greşit, nu zic că trebuie neapărat să fie mereu logice sau surprinzătoare, dar scărpinarea la urechea stângă cu mâna dreaptă nu e întotdeauna o sursă de amuzament. Nu e grav, dar s-a întâmplat de vreo două-trei ori să mă întreb de ce-a fost introdus un puzzle sau altul în corpul jocului.

Povestea nu e surprinzătoare şi nu are suficientă substanţă pentru a susţine o franciză, dar e comparabilă cu filmele de aventură ale anilor ‘80. Are o savoare proprie, fiind înţesată cu referiri la Lord of the Rings, The Godfather, Lost şi alte produse ale culturii mainstream pe care mai mult ca sigur le cunoaşteţi. Are suficientă motivaţie încât să ţină jocul departe de rafturile prăfuite înaintea terminării lui, dar cam atât. Dintr-un punct de vedere care e dispus să facă compromisuri, Jack Keane reprezintă promisiunea neîmplinită de LucasArts în replica inserată în Escape From Monkey Island: un contract de 5 jocuri.

Şi dacă tot suntem la poveste, lucrurile stau cam aşa: Jack Keane e un căpitan de vas a cărui carieră nu e prea fructuoasă, trimis alături de un agent secret absolut incapabil în numele reginei Angliei pentru rezolvarea unui mister care se învârte în jurul plantaţiilor de ceai ale unui anume Dr. T. În mod deloc surprinzător, în această aventură i se alătură şi o domnişoară ambiţioasă, Amanda, care se îndreaptă spre respectiva insulă pentru a lua în primire o nouă slujbă. Întorsătura dinspre finalul jocului nu este ieşită din comun, şi poate fi descrisă exact ca povestea: un efort drăguţ, care justifică producerea jocului, dar care nu-l consacrează. Puţinele personaje memorabile sunt un indian care îl imită pe Don Corleone, nişte călugări ai templului Mr. Daniels, care se ocupă de distilarea alcoolului, şi un măcelar cu aspiraţii de poet. Nu ştiu exact de ce, presupun că din cauză că multe le-am mai văzut, în alte forme, dar majoritatea personajelor din joc nu mi-au sugerat nimic nou în privinţa personalităţii.

Avem veşnicii mateloţi neloiali, hangiul obsedat de reguli şi stele, megalomanul diabolic sau mistagogul deghizat în nebunul satului. Şi cu toate că eşti lovit de câte un deja-vu pe oră, o mare parte a glumelor sunt suficient de inspirate încât să provoace cel puţin surâsuri. Trebuie notat însă şi faptul că, din ce mi-au spus cei care l-au jucat şi în limba germană (versiune lansată înaintea variantei în limba engleză), o parte din poante au fost pierdute în urma traducerii. Păcat.

Deşi nu sunt extraordinar de tradiţionalist, trebuie să recunosc că am făcut parte din mulţimea care a hulit Grim Fandango, de exemplu, pentru controlul din tastatură. Din fericire, Jack Keane nu e doar point-and-click, ci e un point-and-click minimalist. În partea de sus a ecranului avem inventarul, click-dreapta execută o acţiune şi click-stânga studiază obiectul selectat. Pe lângă asta, tot ce e nevoie să mai ştiţi înainte să vă lansaţi în aventura insulară a lui Jack este că prin apăsarea tastei X sunt evidenţiate toate zonele de interes de pe ecran cu o steluţă. Unul din argumentele împotriva jocurilor adventure e că unele trişează pentru longevitate prin ascunderea unor elemente critice în decor, aşa că funcţia menţionată mai sus rezolvă această potenţială problemă, pentru liniştirea cârcotaşilor, dar probabil că în lipsă de soluţii chiar şi un jucător hardcore de adventure va apela la ea. Şi întrucât au devenit o modă în adventure-uri, punctele multiple de vedere sunt prezente şi în Jack Keane, aşa că vom juca nu doar cu căpitanul ghinionist, ci şi cu Amanda, sau cu un Jack la o vârstă fragedă, într-o amintire. Partea proastă e că aici acest element pare introdus doar de amorul artei.

Pentru colecţionari, există bonusuri care deblochează o galerie de figuri de ceară şi un set de desene conceptuale, precum şi un mod alternativ de joc – mai precis, schema de culori va primi o tentă sepia, a la filmele vechi de aventură. Ce-i drept, mi s-ar fi părut ceva mai interesant să pot juca cu acest mod activat de la început, mai ales că acţiunea se desfăşoară la sfârşitul secolului XIX, pe o insulă tropicală. De altfel, nici n-am de gând să-l rejoc, deşi există o mână de puzzle-uri care care au mai mult de o singură soluţie.

Un alt reproş pe care l-aş putea aduce e lipsa de anti-aliasing. Este folosit în schimb un efect de blur în timpul anumitor animaţii sau pentru ilustrarea credibilă a unui plan îndepărtat, dar cu toate acestea sunt momente când, cu detaliile la maxim unele obiecte vor apărea pixelat. E drept că genul adventure n-a fost niciodată renumit pentru reprezentarea grafică, dar conceptele artistice inovative şi/sau ilare au reuşit adeseori să distragă ochiul de la neplăcerile grafice. Nu e neapărat un neajuns irecuperabil, dat fiind că mereu vom da click-uri de dragul poveştii şi dialogului dar după un timp culorile suprasaturate şi unele voci isterice devin obositoare. Fie asta, fie ochiul meu are nevoie de nişte antrenament pe Fox Kids sau Animax, dar sunt destul de sigur că Psychonauts nu m-a făcut să mă întreb pe ce substanţe psihedelice au pus mâna producătorii.

În privinţa voice acting-ului, nu vreau să pun sub semnul întrebării talentul artistic al actorilor care dau viaţă personajelor, deoarece vocile sunt la un nivel decent, îşi transmit mesajul şi cam atât. Singura excepţie notabilă este Montgomery, agentul alături de care e trimis Jack să exploreze insula lui Dr. T. Accentul britanic, personalitatea pompoasă şi poantele subtile, englezeşti ale acestuia îl fac să fie probabil singurul cu care am consumat toate opţiunile de dialog cu plăcere. În schimb, câteva dintre isteriile personajului negativ şi ale menajerei lui puteau fi tăiate lejer. Nu sunt nici amuzante, nici inteligente, şi n-am fost niciodată un mare fan al scălămbăielilor ca şi formă de amuzament.

Am lăsat latura muzicală la sfârşit pentru că e şi ultimul aspect observabil din joc. În câteva secvenţe mai dinamice devine alertă, dar sincer să fiu nu cred că OST-ul va avea foarte mulţi fani sau că va fi amintit ulterior ca un standard. E acolo, alunecă liniştită pe lângă urechile noastre în timp ce rezolvăm toate piedicile pe care ni le-au întins producătorii, dar timidă şi nu foarte încrezătoare în forţele proprii.