Just Cause 2 – RePlay Review
Dimensiune font:
Just Cause 2 – RePlay Review
Când eram mic, vroiam să mă fac dictator. Pur şi simplu. Nu avea legătură cu ideologii, administraţie, guvern, legi, securitate naţională, trabucuri sau ciupilici purtate de hipsteri pe la TNB. Era pur şi simplu un imbold naiv de a putea mâna pe viaţa oricărui supus fără repercursiuni. Nu-l vedeam pe Stalin ca fiind o bestie crudă sau pe Hitler ca un mic dictator de pe vremea celui dintâi. Mao îmi era încă necunoscut, iar tot ce ştiam despre Fidel Castro era că purta şepcuţa aceea emblematică. Ce Ceauşescu? Care Franco? De unde Pol Pot? În mintea mea, totul ar fi fost lapte şi miere.
Abia mai târziu aveam să aflu că nu te faci pur şi simplu dictator. Te fac alţii. Care adeseori nici măcar nu vorbesc aceeaşi limbă ca şi tine. Odată ce mi-au crescut antene şi am început să recepţionez fragmente din cum funcţionează viaţa reală, în afara gropii cu nisip de la grădiniţă, m-a cuprins o durere surdă şi inexplicabilă. Copil fiind, te pierzi în labirintul propriilor fantezii şi nu permiţi adulţilor, copiilor mai cinici sau educatoarelor durdulii să-ţi sfarme aspiraţiile.
Însă truismele maliţioase de care par să aibă nevoie doar cei nesiguri de pământul pe care calcă mi-au sfărâmat visele tiranice. Rând pe rând, au apărut lacune majore în planul meu până când, şubrezit de lipsa unui suport plauzibil, întregul meu film s-a stins subit înainte să-şi ruleze genericul introductiv.
Şi apoi am dat de Just Cause 2…
„Când dictatura este un fapt, revoluţia devine un drept civil.” – Victor Hugo
Bun venit în Panau, o republică dictatorială populată de diverşi asiatici şi condusă de un individ a cărui statură mignonă îl determină să-şi ridice statui în lung şi în lat pentru a compensa. Ţara tuturor bananelor, înţesată cu baze militare, instalaţii de propagandă şi o infrastructură net superioară celei româneşti.
Dar nu disperaţi, căci nu sunteţi aici pe post de turişti docili. Rico Rodriguez, revoluţionarul de profesie din primul joc, s-a întors. Şi nu vorbim de Che Guevara – Rodriguez nu e un boboc plăpând şi romantic care să alerge după hipiotisme gen naţionalizarea mijloacelor de transport în comun. Trimis de către Agenţie, mâna internaţională a Statelor Unite care împarte palme oricui îi întoarce spatele, Rico are sarcina obişnuită: de a-l înlătura pe micuţul „Baby” Panay de la cârma ţării şi a o servi pe aceasta pe tavă şefilor săi.
Sabotor, asasin, pilot, şofer, skydiver şi genist – aţi spune că Rico are la îndemână toate cunoştinţele necesare unei dezasamblări sistematice a enclavei militare a lui Panay. Dar n-ar reuşi să deturneze nici măcar un autobuz de şcoală dar n-ar avea în dotare un pistol cu cârlig şi o paraşută a la James Bond. Nu, nu acel gen de paraşută.
Calităţile de atlet ale eroului nu sunt ieşite din comun, dar gadget-urile menţionate vă permit să călătoriţi relativ repede indiferent de forma de relief, iar sistemul de quick-travel este reprezentat de un avion care vă aruncă în orice zonă explorată anterior. Asta pe lângă serviciul de livrare a armelor şi vehiculelor, în schimbul unor sume generoase de bani. Asta pe lângă cele 104 de vehicule aeriene, acvatice şi terestre. Care, apropo, nu sunt dificil de pilotat, ba chiar dimpotrivă – uşor de manevrat chiar şi la viteze ameţitoare, singurul impediment în calea perfecţiunii mecanicii arcade fiind reprezentat de sistemul de coliziune, din cauza căruia bărcile ricoşează din cele mai mici obstacole la fel de nenatural precum maşinile.
Cu toate astea, momentele în care veţi resimţi acest neajuns se leagă în general de unele dintre cele 75 de challenge-uri de curse, pentru că în rest nu se întâmplă des să fiţi nevoiţi să traversaţi fâşii de pământ cu bărcuţele. Totuşi, vă sugerez să nu vă feriţi de aceste challenge-uri, fiindcă multe dintre ele sunt antrenante şi inovatoare. Se folosesc nu doar de mijloacele de transport, ci şi de abilităţile jucătorului de a controla personajul în cădere liberă sau cu paraşuta şi tratează rute şi teme diferite, de la strecurarea prin aleile strâmte ale metropolelor din Panau şi până la explorarea mlaştinilor dintr-un colţ al hărţii într-o barcă cu motor.
Evident, cursele n-au cum să fie elementul central, pentru că doar într-un film cu Paul Walker şi Vin Diesel ar fi posibilă o lovitură de stat dată de un motor V8 în loc de o rachetă V4. Drept urmare, vă veţi împărţi cele circa 100 de ore de joc între misiuni pentru Agenţie, cele trei facţiuni concurente la guvernarea ţării şi o alergătură de colo-colo pentru a găsi cutii cu upgrade-uri sau demola instalaţiile guvernului.
Citind paragraful anterior, aţi putea crede că este vorba de un alt titlu sandbox recent, mai precis The Saboteor, iar cu anumite menţiuni aţi avea, sincer, dreptate. Just Cause 2 se aseamănă foarte tare cu ultimul copil Pandemic, dar îşi creează propria nişă prin luptele cât se poate de tridimensionale – vorbim, totuşi, de un superagent care deturnează elicoptere, se aruncă din avioane şi se caţără pe zgârie-nori, umor tongue-in-cheek şi vegetaţie extrem de bogată.
Cu alte cuvinte, Just Cause 2 e un Saboteur mai bombastic şi, într-o anumită măsură, mai dinamic, deşi nu la fel de atmosferic. Dar nu vă faceţi griji – nici nu se ia în serios. Cu un şef extrem de asemănător celui mai recent republican din Casa Albă şi misiuni care tratează, de exemplu, salvarea sclavului sexual a liderei comuniştilor de pe insulă, e foarte greu să nu râzi la nâzbâtiile devastatoare pe care ni le propun producătorii suedezi. Totuşi, nu pot să nu remarc o lipsă acută de personalitate a protagonistului, care în briefing-urile legate de facţiuni nu are nicio remarcă de făcut, iar majoritatea observaţiilor lui sunt uşor acide, dar incolore orişicât.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau