Kingdoms of Amalur: Reckoning Review

Kingdoms of Amalur: Reckoning Review

Un RPG memorabil se deosebeşte de restul în primul rând printr-o poveste de calitate. De aceea ne vom aduce mereu aminte de Icewind Dale, Baldur’s Gate, Planescape Torment sau în timpuri mai moderne de Elder Scrolls sau The Witcher.

Toate păcatele acestor jocuri au fost în mare parte uitate pentru că au avut ceva de spus şi, dincolo de asta, mai important a fost cum au spus-o. Ei bine, Kingdoms of Amalur: Reckoning nu va fi pus pe tapetul istoriei RPG-urilor pentru naraţiune, ci pentru un alt element, cel puţin la fel de important: distracţia oferită de gameplay.

Trebuie spus de la început că dacă eşti fan The Elder Scrolls, unde lumea devine mai bogată ascultând dialogurile şi citind numeroasele cărţi, Reckoning e o dezamăgire. Da, are dialoguri extinse, are şi cărţi, ba chiar şi o misiune secundară care te îndeamnă să recuperezi o întreagă colecţie livrescă. Dar pentru o poveste gândită de R.A. Salvatore, scriitor de best-seller-uri (cel puţin în America), cea din jocul de faţă este excepţional de banal spusă, ceea ce ne aduce la ideea primului paragraf: contează şi ce spui, dar mai mult contează cum.

Premisa din Reckoning este interesantă: eşti mort. Sau cel puţin ai fost, pentru că un mecanism numit Well of Souls te-a readus la viaţă în lumea din Amalur, lume ale cărei destine sunt legate inexorabil de zeul Soartă. Cum eroul tău a renăscut, destinul său este tabula rasa, ceea ce înseamnă că doar deciziile tale îi vor influenţa acţiunile şi acum ai puterea de a schimba nu doar destinele oamenilor, ci şi pe cel al întregului univers.

Din păcate, doar premisa este interesantă. Învierea vine şi cu inevitabila amnezie, dar ceea ce afli despre tine nu ajunge niciodată să te enerveze (deşi ar trebui, poate) şi nici să fie lămurit foarte bine (de dragul unei continuări, evident); nici personajele cu care vorbeşti şi care au eventuale detalii nu sunt interesante de urmărit, textul este extrem de fantasy-generic şi ai noroc că poţi sări peste banalităţi ca să treci la ce contează: acţiunea.

Şi misiunile sunt la fel de generice, toate intrând în tiparele cunoscute: omoară, găseşte, recuperează, eventual fură. Puţine quest-uri ies în evidenţă (excluderea femeilor din rândul clericilor, întâlnirea cu omul care se crede lup), astfel că de cele mai multe ori te îndrepţi spre marker-ul misiunii fără să te intereseze ce ai de făcut acolo. Călătoria contează şi mai ales luptele până la destinaţie. Şi ca o ultimă întrebare narativă retorică: cum o fi oare să te cheme Cur of Vengeance?

Opţiuni, alegeri, decizii

Unul dintre elementele care ridică nivelul de interes în Reckoning este sistemul de abilităţi. Nu investeşti direct puncte în viaţă sau magie, ci în două seturi de caracteristici: unele generale (Alchemy, Lockpicking, Sagecrafting, Detect Hidden, Blacksmithing etc.) şi altele specifice felului în care vrei să-ţi dezvolţi personajul. Acestea din urmă sunt bazate pe clasele principale (Warrior, Mage, Rogue), dar pot fi combinate cum doreşti; astfel, poţi avea un mag mânuitor de ciocan, un hoţ invizibil, dar care nu se jenează să trântească un fulger sau un războinic forţos cu o slăbiciune pentru arcuri. Nu există vreo limită de clasă în ceea ce priveşte alegerea unei abilităţi sau a alteia, aşa cum nu există nici pentru echipament; trebuie doar să ai numărul aferent de puncte investite.

Această libertate de creare şi amestec de clase oferă şi numeroase posibilităţi de a aborda o luptă, mai ales înspre final, unde grupurile de inamici devin mai numeroase. Poţi fără nicio problemă să fii Warrior pur, axat pe săbii şi ciocane, dar în acelaşi timp, un punct – două investite în magie şi Finesse (partea care ţine de hoţi) oferă accesul la nişte arme de-a dreptul “delicioase”. La fel, puţină discreţie nu strică dacă n-ai chef de luptă în momentul respectiv sau eşti într-o zonă unde pentru moment inamicii sunt prea puternici pentru tine (marcaţi cu roşu), dar totuşi vrei să rezolvi misiunea dacă tot te-ai deplasat până acolo.

În total sunt 60 de abilităţi pasive şi active şi, din fericire, dacă nu-ţi place cum te-ai dezvoltat, ai oricând posibilitatea de a o lua de la zero: un Fateweaver (un fel de cititor în cărţi, care teoretic ţi-ar dezvălui destinul) şterge tot, contra cost, şi ai toate punctele la dispoziţie pentru a încerca noi combinaţii. Iar având în vedere că avem multe zone şi continente de explorat, reprofilarea protagonistului e o metodă foarte bună de a prelungi viaţa jocului fără a relua toată povestea de la început.

Pe de altă parte, indiferent de reţeta pe care o consideri câştigătoare, aventura este parcă prea uşoară. Pe Normal sigur n-are prea multe provocări de oferit, astfel că RPG-iştii experimentaţi ar face bine să urce ştacheta. În afară de partea de final, cele mai multe lupte cu boşii sunt dezamăgitor de uşoare, de obicei fiind de ajuns să-i îngrămădeşti într-un colţ după ce ai eliminat eventualii inamici suplimentari din jur.

Lupte de toţi banii

Dacă e ceva care să te ţină în spate KoAR, luptele sunt clar pe primul loc. Reckoning este în mod evident înclinat spre acţiune şi a pus foarte bine pe PC un sistem de control care de obicei funcţionează doar pe consolă şi controller-ul aferent. Există avantaje dacă foloseşti un gamepad (nu mai trebuie să schimbi, de exemplu, între arma primară şi cea secundară, doar apeşi butonul aferent), dar controlul pe mouse şi tastatură n-a dat rateuri. Tot sistemul este extrem de simplu şi, în funcţie de abilităţile alese şi de armă, poţi efectua tot felul de mişcări şi combo-uri care să pună la pământ mai mulţi inamici simultan sau doar unul, însă într-o ploaie extrem de satisfăcătoare de sânge.

Combinaţiile de arme şi echipament sunt şi ele extrem de numeroase, cu avantaje în funcţie de construcţia personajului: un războinic va prefera o armură sănătoasă, grea, pentru tot acel carnaj corp la corp; pentru un hoţ ar fi mai greu să treacă neobservat dacă zdrăngăne kile de metal, aşa că pielea e o opţiune mai bună. Pe de altă parte, n-ar fi deloc ciudat să vezi un mag în armură grea, nu într-o robă de catifea, cu un ciocan în spate sau un warrior cu un arc sau o pereche de chakhram-uri (un fel de inele-bumerang).

Armele se mişcă mai repede sau mai încet, în funcţie de dimensiuni, iar coliziunile îşi fac treaba foarte bine; când loveşti chiar simţi că ai dat o lovitură şi cu cât e monstrul mai mare, cu atât sentimentul de putere oferit de o victorie creşte şi el. Venit de pe consolă, Reckoning are un sistem de auto-ţintire care funcţionează foarte bine şi doar ocazional am mai avut probleme din cauza camerei care se mişcă uneori prea aproape sau îţi sabotează vizibilitatea prin tufişuri.

Şi chiar o să ai de-a face cu nişte monştri de dimensiuni impresionante, de la viermi pe steroizi până la trolli de munte sau de piatră şi nişte brute speciale (Ettins), de al căror ciocan ai face bine să te fereşti dacă intri cumva în lupte de aproape. Pentru astfel de animale imense cea mai sănătoasă este abordarea de la distanţă şi intrarea cu mişcările finale doar la sfârşit sau, eventual, cu un atac de tip Reckoning. Acesta din urmă vine ca urmare a lipsei de destin al eroului şi orice luptă aduce Fate în bara dedicată; odată umplută bara, intri într-un mod slow-motion unde inamicii sunt mai lenţi si loviturile tale mai puternice , totul terminandu-se cu o serie de “finishing moves” extrem de spectaculoase.

Lupi, păianjeni, un fel de zombie (Son of Laz), schelete, Boggart (mini-şamani), Brownies (creaturi nedefinite, dar cu o faţă extrem de inocentă până te apropii de ele), urşi, sprites, trolli, dar şi inamici umani formează o varietate destul de mare de oponenţi. Mai greu de învins sunt soldaţii Tuatha, trupele speciale controlate de băiatul rău care îşi face de cap prin Amalur (evident că scopul final este să-l scapi de respectivul cap) şi Niskaru, nişte creaturi venite din lumea spiritelor.

Bate fierul cât e cald

Ca în orice RPG, găseşti tot felul de obiecte pe inamici, dar şi la diverşii comercianţi. Din păcate (sau din fericire), preţurile destul de mari la început te vor îndepărta de ei şi te vor duce pe calea creării de obiecte proprii şi de poţiuni pentru a te menţine puternic şi mai ales în viaţă. La fel, e recomandat să investeşti în Blacksmithing pentru a-ti repara singur armele şi armura, trusele de reparaţii fiind mai iefitne de cumpărat decât repararea la negustorul dedicat.

La mesele aferente poţi crea poţiuni sau experimenta cu tot felul de substanţe şi ierburi adunate pe drum, descoperind singur reţete; pe forjă poţi să-ţi creezi singur arme şi armuri, dezmembrând în prealabil alte obiecte care nu-ţi mai trebuie. Şi varietatea este imensă, inventarul adesea prea mic pentru cantitatea de obiecte pe care o cari după tine; în mod obişnuit, acestea sunt codate după culoare, de cele mai banale până la seturile marcate cu galben şi unicele marcate cu mov. Sagecrafting-ul oferă posibilitatea de a crea cristale cu diverse puteri magice (foc, fulger, gheaţă, vindecare, otravă) care să fie introduse în obiectele “sochetate”, în stil Diablo. Ce-i drept, acestea din urmă sunt destul de rare, dar odată găsite şi îmbunătăţite, bat de departe orice altceva ar putea vinde comercianţii.

Practic, Reckoning strânge toate opţiunile creative şi, în combinaţie cu uriaşul număr de obiecte, este raiul celor pasionaţi de colecţionat seturi. Pe de altă parte, recomand călduros să salvaţi înainte de a deschide un cufăr dificil sau înainte de a bate un boss. Zeul aleatoriului s-ar putea să vă dea o buruiană şi o poţiune amărâtă sau un obiect unic dintr-un biet lup. Din acest punct de vedere jocul exagerează un pic cu hazardul şi e chiar enervant pe alocuri pentru că te aştepţi ca de pe un şmecher să pice şi loot pe măsură.

Ce ochi mari ai

Deşi ar trebui să fie ceva normal în orice titlu şi nu neapărat un motiv de laudă, bug-uri şi probleme tehnice nu am avut, iar framerate-ul a fost stabil. Pe partea vizuală, luptele ar fi fost degeaba spectaculoase dacă nu aveau şi efecte pe măsură. Chiar dacă nu îngrămădeşte extrem de multe detalii, draw distance-ul este cam mic, iar meniurile par cam prăfuite, Reckoning vine cu un aspect suficient de frumos, cu bune şi rele.

Mişcările sunt fluide în luptă, dar în rest personajele se miscă destul de ţeapăn, iar lip sync-ul nu are cine ştie ce trecere. Eroul este de asemenea mut, iar peste texte se poate sări fără prea multe remuşcări. În schimb, vocile sunt excelente, în special naratorul unor povestioare obţinute dacă atingi o serie de pietre speciale răspândite prin tot jocul.

Stilul grafic este undeva între Fable şi World of Warcraft; nu atât de “pătrăţos” ca în WoW, dar nici atât de cartoony şi exagerat de luminos ca în Fable. Peisajele sunt foarte variate, de la păduri şi lacuri la deşert şi mlaştini, plus subteranele aferente cu tot felul de structuri monumentale.

E chiar plăcut să alergi prin peşteri şi să vezi vegetaţia luminiscentă crescând instantaneu datorită puterilor tale magice sau să dai peste noi caverne în mijlocul unui deşert prăfuito-portocaliu-maroniu. Pe de altă parte, lumea nu este chiar atât de deschisă, cel puţin nu în stilul Skyrim. E mai mult Dragon Age din acest punct de vedere, Amalur fiind o colecţie de zone largi, cu coridoare şi pasaje pentru a trece  în următoarea zonă.

Nu lipsesc zidurile invizibile, uneori chiar şi un biet tufiş dovedindu-se o barieră impenetrabilă şi nici măcar posibilitatea de a sări nu există pentru a încerca măcar să ajungi unde nu trebuie. Din fericire, eroul înoată, astfel că nu există riscul de a te îneca într-o baltă şi nici nu o să cazi din greşeală de pe vreo stâncă înaltă.

Până la urmă, dacă îţi place sau nu Kingdoms of Amalur: Reckoning depinde de ce vrei de la un RPG: o poveste deosebită şi nesfârşite ore de lectură sau acţiune spectaculoasă, multe obiecte şi o personalizare diversificată a eroului, dar cu o naraţiune ignorabilă.