Kult: Heretic Kingdoms Review

Kult: Heretic Kingdoms Review

 Genul RPG este sau nu exclusivist? Aceasta este o chestiune care ridica o serie de intrebari pana si in ziua de astazi. Cert este ca impatimitii acestui gen petrec cele mai multe ore in fata calculatorului, cu mult mai mult fata de “fanii” altor genuri. De asemenea, acestia cu siguranta au si un nivel de inteligenta mai ridicat decat al celorlalti, daca nu ar putea fi chiar considerati reprezentantii intelectualilor in gaming. Totusi, nu mi-am propus sa fac apologia genului in cauza aici, ci doar sa expun anumite idei care sa contureze oarecum vederea unora fata de lumea gaming-ului si mai ales partea mai “matura” a jocurilor. Majoritatea rpg-urilor impun o anumita stare jucatorului si poate chiar un anumit nivel de cunostiinte. Ma refer in speta la titlurile bazate pe acele lumi antice, medievale sau fantastice care pot descreti fruntea unui gamer confruntat cu problemele cotidiene. Dar cred ca mai bine as reveni la problema in cauza, si anume la noul aparut in aceasta lume Kult:Heretic Kingdoms. Trecand peste numele pompos al jocului, am ajuns sa descopar ca acest rpg combina din plin elementele de hack & slash cu cele ale unui rpg clasic. O fi de bine, o fi de rau?!?!

     Poate ca astfel, jocul va atrage si fanii Diablo sau Dungeon Siege, dar cu siguranta nu va fi pe placul iubitorilor de rpg clasic ca Baldur’s Gate sau Neverwinter Nights. Cum in ultimul timp au fost lansate foarte putine rpg-uri, acest joc este mai mult decat binevenit pana la urma si de unii si de ceilalti. Plasat intr-o lume in care erezia este cuvantul de ordine, eroul, sau mai bine spus eroina jocului, nu este nimic altceva decat… un inchizitor. Noi stim, ca si buni cunoscatori intr-ale istoriei ce suntem, ca nu existau femei inchizitor, dar cine stie, poate ca producatorii acestui joc au avut idei feministe in momentul crearii lui, un fel de “3x Femeie”, varianta rpg-ista. Am trecut si peste asta… oarecum.
     Aceasta fetita, pe nume Alita, rea din fire, este (cica) salvatorul omenirii, chemata pentru a anihila fortele raului. Pana aici nimic nou pe frontul rpg-ist. Si atunci m-am intrebat… merita jucat acest joc? Toata polologhia se petrece in vremurile regatelor eretice, iar eroina noastra are ca scop distrugerea unei relicve considerata ca fiind periculoasa, probabil pentru interesele inchizitiei. Pe parcursul jocului descopar ca sunt “prinsa” in mijlocul unui razboi nemilos, pe de o parte intre un clan de vrajitori care incearca acapararea puterii (care putere oare?), iar pe de cealalta parte membrii unei “secte” (nu bivolariana) pusa pe fapte prin invierea Dumnezeului mort. Din pacate, m-am entuziasmat prea tare atunci cand jocul a fost anuntat. Realitatea… ehehe, realitatea e cu totul alta poveste si din pacate una fara happy end. Lumea imaginata de cei responsabili cu producerea acestui rpg pare originala, dar oare originalitatea consta in amestecul unor concepte preluate din alte surse?

   In cateva cuvinte, pentru ca mai mult nu merita acest joc, voi sintetiza cat de cat linia epica a jocului; macar daca aceasta chiar ar fi una de bagat in seama. Cum spuneam, intr-un preludiu aflu cu stupoare de nu stiu ce Dumnezeu mort, iar apoi sunt aruncat precum un soldat fara un briefing cuprinzator, sau mai degraba aruncata, in lupta contra acelor forte care sunt indubitabil fortele raului. Doar traim intr-o lume fara imaginatie si fara orizonturi, nu-i asa? Acest Godslayer este doar urmasul unui alt mare tiran, pe numele lui complet Theocrat. Jocul se desfasoara fad, fara sclipiri semnificative, cu aceleasi si aceleasi tipare specifice rpg-ului. De la inceputul jocului si pana la sfarsit a trebuit sa indeplinesc questuri si sub-questuri lipsite de gust, care parca mi-au amintit de alte amalgane de rpg-uri jucate pana la ora asta. Dar eu, ca o vajnica soldatoiaca si inchizitoare ce sunt, voi reusi pe parcursul jocului sa anihilez fortele raului, adica samani, zombi si alte creaturi ale acestui rau etern care ne bantuie monitorul. Pe langa toti acesti inamici pe care jucatorul trebuie sa ii dovedeasca in lupta, factiunile rivale se dueleaza pentru puterea unei lumi, care pana la urma nu are nici un farmec sau vreun sens. Poate unul dintre putinele lucruri care mi-au captat atentia in Kult: Heretic Kingdoms a fost „the dreamworld”,o lume in care caracterul intra intr-o stare de somnolenta si totodata o lume care la randul ei iti ofera portia de actiune atat de necesara, dar dublata de aceasta data de aura raului atotputernic care pune stapanire pe ea.

     Alita, caci despre ea vorbesc, porneste in principalul quest al jocului, si anume gasirea si lichidarea fara mila a Godslayer-ului, aceasta sursa a raului care este responsabila atat pentru uciderea God-ului (ca doar ii zice Godslayer), cat si pentru raspandirea raului care domneste peste tot tinutul. Deciziile de la inceputul jocului sunt destul de importante, deoarece te poti trezi ca nu ai destula putere cu care sa-l dobori pe acest geniu al raului… acest sleiaras de gozi. Sistemul Attunement pe care jocul il ofera este nu numai stupid, dar si ilogic. In loc sa dobandesc diferite skilluri din experienta acumulata, fiecare Attunement este conectat se pare cu o parte a echipamentului iar folosirea acelei parti a echipamentului pentru un timp indelungat deschide un Attunement. Alt mod de a deschide un Attunement este imaginat in Dreamworld, si ca sa fiu mai exact, uciderea unor monstri in aceasta lume duce la dobandirea de esenta (Essence) care ajuta la deschiderea Attunement. Totusi acest sistem ramane unul complex din punctul de vedere al unora si alambicat din perspectiva altora.