L.A. Noire Review

L.A. Noire Review

„Film noir” este un termen cinematografic care defineşte o serie de pelicule hollywoodiene realizate în mare parte între anii 1940-1950, caracteristica principală fiind stilul vizual de obicei alb-negru, cu un joc magistral al umbrelor şi luminilor. Cele mai multe dintre ele, numite şi melodrame, se ocupă de soarta excepţională a unui om aparent fără vreun destin special în viaţă, de cele mai multe ori fiind vorba de poliţişti, sportivi sau persoane cinstite forţate să apuce calea ilegalităţii.

Acestea fiind spuse, probabil că Max Payne vă bântuie gândurile şi pe bună dreptate, pentru că povestea dramatică a lui Max este într-adevăr de inspiraţie noir. Totuşi, până la Max Payne 3 mai avem de aşteptat, aşa că până atunci vom discuta despre L.A. Noire: The Complete Edition, departe de a fi un shooter, dar cu o poveste şi o atmosferă foarte „negre”. Încadrat în convenţiile genului cinematografic, jocul îl are ca protagonist pe Cole Phelps, urmărindu-i cariera de la simplu poliţist de stradă până la succesiva avansare ierarhică în rândurile oamenilor legii din Los Angeles.

Phelps ajunge detectiv în cele mai importante departamente, ocupându-se şi de un caz real din epoca postbelică, The Black Dahlia (asasinatul din 1947, niciodată rezolvat, al Elizabethei Short). Însă pe lângă responsabilităţile profesionale, Phelps trebuie să se descurce şi cu propriul trecut, în special cel legat de participarea sa la al Doilea Război Mondial, drama personală împletindu-se la un moment dat cu evenimentele poliţieneşti. În mod evident, nimic bun nu poate ieşi dintr-o asemenea combinaţie, iar finalul, deşi nu este extrem de surprinzător, păstrează excelent linia noir şi în acelaşi timp ne promite o eventuală continuare.

Lăcomie, ură, invidie, iubire…

… probabil cele mai frecvente motive pentru care comitem acte ilegale. Cazurile lui Phelps se bazează foarte mult pe aceste patru puternice emoţii umane, complexitatea lor evoluând împreună cu avansarea ierarhică a eroului. Este greu de vorbit despre aceste cazuri fără a le dezvălui esenţa, dar totuşi se poate spune că au o destul de mare variaţie şi nu sunt toate crime îngrozitoare precum The Black Dahlia.

Avem un bărbat sătul de nevastă care nu găseşte divorţul ca fiind o metodă satisfăcătoare pentru a rămâne cu amanta; avem un tânăr care îşi distruge viitorul pentru că pune înainte de orice mândria sa bărbătească; avem staruri hollywoodiene care cred că pot face orice doar pentru că au relaţii; descoperim organizaţii ilegale care fac trafic de maşini, de droguri sau profită de tinereţea inocentă a actriţelor aspirante.

De cealaltă parte, Phelps primeşte în fiecare departament un partener nou, aceştia exprimând o tipologie a poliţistului: detectivul blazat, detectivul îmbătrânit la locul de muncă, dar totuşi pasionat, poliţistul corupt sau şeful idealist şi preocupat mereu de părerea presei. Nici personajele secundare, suspecţi sau martori, nu scapă de o încadrare psihologico-tipologică: femeile îşi apără iubiţii, sunt victime şi în acelaşi timp caractere puternice.

Avem vânzătorul de maşini cu limbă dulce, tânărul minoritar mândru de originea sa, celebrităţi şi diplomaţi care se cred mai presus de lege, dar şi mult mai banalii mafioţi şi trepăduşii lor care să le aducă la îndeplinire ordinele. În ansamblu, L.A. Noire reuşeşte să reproducă excelent atmosfera postbelică, Los Angeles-ul acelor ani de recuperare după efortul de război, când economia reîncepea să înflorească, dar totuşi mulţi americani se zbăteau să supravieţuiască, indiferent de mijloace.

Fiecare caz pune în evidenţă nu doar oraşul şi atmosfera sa, locuitorii şi viciile sau calităţile lor, ci şi personalitatea lui Phelps. Din secvenţele cinematice care îi prezintă acţiunile din timpul războiului şi din dialogurile din prezent, el apare ca un personaj obsedat de dreptate şi justiţie, indiferent cine ar fi implicat. Această trăsătură morală, alături de ambiţie şi convingerea că poate face de unul singur o lume mai bună, îl împing să devină poliţist şi să evolueze în această direcţie, chiar dacă de multe ori va deranja prin atitudinea sa morală de neclintit (o altă caracteristică a „negrului” filmelor, personajul imuabil în convingerile sale, ceea ce de multe ori îl va conduce la o finalitate tragică.

 

Adevăr, minciună, dubiu

Mecanica de rezolvare a cazurilor se bazează, exact ca în realitate, pe investigarea locului petrecerii evenimentului şi pe interogarea eventualilor martori şi suspecţi pentru descoperirea de noi indicii. Nu lipsesc nici criminaliştii, rezultatele ştiinţifice ale autopsiilor sau ale armelor şi gloanţelor găsite la faţa locului, dar accentul este pus pe implicarea personală. De altfel, esenţial din acest punct de vedere este sistemul de animaţii faciale prin care îţi poţi da seama dacă persoana interogată minte, spune adevărul sau doar jumătate din el, ţinând ascunse încă unele detalii.

Phelps are la dispoziţie un carnet în care îşi notează toate detaliile şi pe care îl poţi consulta în orice moment, în acelaşi timp urmărind şi atitudinea persoanei cu care vorbeşti pentru a-ţi evalua următorul pas. Martori sau suspecţi, toţi primesc o serie de întrebări legate de caz, iar logica lor nu dă pe alături niciodată; în funcţie de răspuns şi de felul în care se comportă, poţi alege dintre trei opţiuni de a continua: Thruth, Doubt şi Lie. O decizie corectă va fi însoţită de un sunet special, la fel şi alegerea unei întrebări greşite.

Dacă acuzi pe cineva că minte, trebuie neapărat să prezinţi şi dovada care să-ţi susţină afirmaţia, selectabilă tot din numitul carneţel. Dacă realizezi că nu ai dreptate, te poţi retrage, dar persoana respectivă ar putea decide că nu mai scoate un cuvânt, ceea ce îţi poate distruge şansele de a rezolva cum trebuie cazul. Opţiunea Doubt este menită să scoată detalii suplimentare de la persoana interogată mai ales când nu ai dovezi clare ale minciunilor; este o încarnare excelentă a intuiţiei reale, a acelui sentiment ciudat care îţi şopteşte că mai e ceva, un substrat încă neclar, dar care s-ar putea dovedi bucăţica esenţială pentru descoperirea răfăcătorului.

Animaţiile faciale sunt cele care îţi indică direcţia: mincinoşii nu te privesc în ochi, îşi pleacă privirea sau se uită într-o parte, eventual îşi ţin mâinile ciudat sau întreg corpul este neliniştit. Evident, nu e chiar atât de simplu, iar avansarea în poveste aduce în prim-plan mincinoşi din ce în ce mai buni, unde trebuie să priveşti cu mare atenţie atitudinea lor pentru a discerne întrebarea corectă.

Interogatoriile se petrec sub formă de secvenţe cinematice in-game şi avem ocazional şi unele puzzle-uri, simple, dar bine integrate în economia cazului. Adăugând la atmosferă, uneori detectivii îşi ameninţă suspecţii, le aduc aminte că pot ateriza în închisoare pe viaţă sau că îi arestează şi spun tuturor că sunt violatori de copii (chestiune tabu chiar şi într-un mediu criminal cum e închisoarea). Alteori se joacă rolul poliţistului bun şi al celui rău, altă dată chiar simţi că lui Phelps îi pare rău pentru o persoană implicată fără voia ei şi empatizezi, iar dialoguri ulterioare îţi confirmă sentimentul.

O urmă de GTA

Chiar dacă studioul producător şi-a închis porţile, publisher-ul lui L.A. Noire este Rockstar, iar din joc nu puteau lipsi elementele stil GTA. În primul rând, este de admirat exactitatea realizării urbanistice a Los Angeles-ului: bulevardul Hollywood este la locul lui, la fel şi semnul, şi toate clădirile marcante ale epocii (biblioteca publică, platouri de filmare, hotelul Roosevelt, teatrul egiptean, sit-ul arhelogic La Brea etc), în mod evident lipsind mulţi dintre zgârie-norii epocii moderne. Partea frumoasă este că ai ocazia să conduci prin acest oraş, partea GTA oferind posibilitatea de a traversa oraşul la bordul diverselor modele de maşini din epocă.

Cum eşti însă un om al legii, nu ai cum să calci oameni şi să distrugi tot în jurul tău intenţionat; de altfel, orice stricăciune în oraş se pune la socoteală şi îţi strică rating-ul la finalul rezolvării unui caz (dintr-un maximum de cinci stele). Dacă nu ai chef de şofat, chestiune foarte probabilă din cauza instabilităţii frame rate-ului, poţi oricând apela la partenerul tău, ceea ce te va duce instantaneu la destinaţia dorită. Dacă totuşi circuli cu maşina, ai ocazia să mai culegi şi cazuri suplimentare, misiuni secundare anunţate prin radioul poliţiei, însă tot povestea te va ţine legat de monitor.

În afară de investigaţii şi interogatorii, jocul conţine şi o serie de scene de acţiune, până la urmă inevitabile în munca de poliţist. De multe ori trebuie să-ţi fugăreşti suspectul pentru a-l aresta, fie pe jos, fie cu maşina. De obicei nu ai voie să foloseşti armamentul din dotare nici măcar pentru a-l răni pe urmărit, dar poţi să-l plachezi ca la rugby sau să intri într-o bătaie cu pumnii pentru a-l calma.

Alteori, o confruntare armată este inevitabilă, mai ales în cazurile care aduc în prim-plan crima organizată sau pur şi simplu criminali pentru care arestarea chiar nu e o opţiune. Ambele tipuri de scene sunt destul de stângaci realizate pe PC, iar pentru schimburile de focuri recomand bifarea asistenţei la ţintire şi, evident, folosirea unui controller.

Rezolvarea cazurilor nu aduce doar satisfacţia de a fi un bun poliţist virtual, ci şi îl creşte pe Phelps în nivel, lucru care aduce puncte de intuiţie, indicii ajutătoare dacă nu prea ştii ce să alegi: elimină o opţiune (dintre cele trei), pe toate sau poţi întreba comunitatea (răspunsuri la cazuri listate de alţi jucători). De asemenea, mai deblochezi costume şi chiar maşini, subtitlul The Complete Edition nefiind inutil: ediţia PC conţine toate DLC-urile şi bonusurile pentru care jucătorii de consolă au plătit la momentul respectiv.

Dacă n-ar exista portarea

Defectul major din L.A. Noire este portarea pe PC. Evident, nu mă plâng că a ajuns pe computer, dar aş fi preferat să nu fie o acţiune făcută în grabă care reuşeşte să strice atmosfera excelentă. Jumătate din joc l-am parcurs în reluare, cu 5 cadre pe secundă, iar cealaltă jumătate, în dispoziţie bună n-a depăşit 30 de cadre pe secundă. Am rezistat doar pentru că L.A. Noire merită efortul şi într-un fel poate nici n-ar trebui să piardă la notă pentru că a ajuns la noi olog. Dar nici nu e o chestiune de ignorat, pentru că mulţi jucători îl vor abandona fix din acest motiv.

Nici grafica nu prea are ce căuta în 2011, cu vizibilitate mică, texturi ce lasă de dorit şi un control smucit al maşinilor dacă foloseşti tastatura şi mouse-ul. În combinaţie cu instabilitatea frame rate-ului, este o problemă de noroc să reuşeşti din prima o urmărire din maşină sau să prinzi la timp un suspect în timp ce te chinui să ţopăi pe acoperişuri şi pe scări de incendiu. Locul unde însă motorul străluceşte sunt animaţiile faciale, expresiile indicatoare ale stărilor emoţionale ale persoanelor interogate; în rest, totul este foarte ţeapăn, inclusiv mersul şi gesturile.

Interacţiunea cu mediul este limitată la locurile crimei şi la alte câteva locaţii (sediul poliţiei, morga), o libertate mai mare de acţiune oferind condusul prin oraş. Încă o dată însă, numai de condus nu-ţi arde la 10 cadre pe secundă, astfel că poţi pierde o mare parte din farmecul locului.

Pe de altă parte, chiar dacă în număr mic de poligoane, oraşul este excelent realizat, atât în exterior, cât şi în interioare, decoraţiunile şi mobilierul fiind perfect încadrate în epocă, cu farfurii nespălate în chiuvetă, haine aruncate sau fotografii înrămate care aduc la viaţă personajele. Mai mult, dacă vrei să scapi de lipsa de detalii, poţi alege să joci doar în alb-negru, ceea ce poate adăuga şi un nivel suplimentar de dificultate în investigarea locului crimelor.

Dialogurile sunt foarte bine dozate, iar ocazionalele conversaţii dintre detectivi le dezvăluie câte ceva din personalitate; vocile par însă uneori forţate, mai ales când vine vorba de secvenţele în care poliţiştii ameninţă un suspect.

Detectiv de ocazie

În ciuda problemelor tehnice cauzate de portare şi a graficii bătrâne, L.A. Noire are mai multe părţi pozitive. Amosfera postbelică, povestea noir şi drama eroului principal se combină cu munca de detectiv de primă mână, mai ales că nu avem asemenea gen de jocuri pe piaţă.

Personal, am ignorat portarea şi am strâns din dinţi concentrându-mă pe gameplay, pe încăpăţânarea de a alege doar întrebări corecte şi de a obţine doar cinci stele la finalul cazurilor, exact aşa cum ar face orice om la legii care îşi ia meseria în serios.