Left 4 Dead 2 Review

Left 4 Dead 2 Review

Acum mai bine de un an turuiam despre cum Valve contura o atmosferă foarte convingătoare folosindu-se de tot felul de mijloace minimaliste pentru a transmite o poveste. Postere, câte o replică scurtă aruncată peste umăr de către unul dintre cei patru supravieţuitori sau graffiti-uri anunţând ultimele slove ale unor cetăţeni dominaţi de către zombie care au cuprins peisajul urban într-un circ de urlete şi flăcări. Şi cum producătorii au fost satisfăcuţi de succesul avut, acum au aruncat pe piaţă un Left 4 Dead 2 care, surprinzător, a ieşit înaintea unor proiecte care stăteau la coadă de mai mult timp – respectiv Half-Life Episode 3 sau Portal 2.

Schema H

Încă din filmuleţul de prezentare se poate deduce mutarea cadrului acţiunii ceva mai la sudul Statelor Unite, printre aligatori, cajuni, mlaştinile Georgiei şi rednecks. Chiar dacă s-a schimbat cvartetul de personaje, obiectivul lor este acelaşi, iar modul de joc este mai mult sau mai puţin identic. Alături de Coach, un afro-american durduliu amator de heavy metal, îşi fac intrarea în scenă Ellis – un tânăr mecanic naiv ce serveşte ca supapă a comicului, Nick – un bad boy la costum pentru care sarcasmul şi cinismul sunt obligatorii în orice conversaţie şi Rochelle, o reporteriţă care găteşte şi spală nu se sfieşte să spargă capete de zombie ca pe bostani în cazul în care îi ameninţă integritatea corporală.

Povestea are ceva mai multă coeziune – personajele vorbesc mai mult şi mai des, veţi întâlni ocazional şi alţi supravieţuitori de care aveţi nevoie pentru a avansa, iar cele patru personaje cu care puteţi juca au mai multe de comentat la adresa elementelor de decor. Cu toate astea, trebuie să recunosc că nu am simţit un ataşament la fel de solid faţă de protagonişti în comparaţie cu Bill, Louis, Zoey şi Francis. În timp ce abordarea minimalistă a titlului precedent m-a făcut să ţin minte, la un an după lansare, atât chiotele de bucurie ale lui Louis când găsea un flacon de pastile, cât şi vorbele de duh ale bătrânului şi înţeleptului Bill, L4D2 parcă nu are aceeaşi doză de „chimie” în dialogurile dintre eroi.

Impresia aceasta e accentuată şi de o atmosferă mult mai relaxată. În timp ce cadrul mereu nocturn şi clădirile claustrofobice care compuneau arhitectura nivelurilor în trecut creionau o tensiune aproape nocivă, acum avem exterioare mai largi, mai frecvente şi o mulţime de niveluri a căror acţiune se desfăşoară în timpul zilei.

Ceea ce s-a pierdut n-a rămas totuşi neînlocuit – ţin minte că după o lună-două de L4D ştiam pe de rost cele mai bune poziţii în care să trecem de anumite evenimente, iar după ce deveneai stăpân pe toate aspectele fixe, surprizele erau puţine, iar tensiunea dispărea cu totul. În L4D2 s-au abandonat în majoritatea cazurilor secvenţele în care puteai să stai pitit într-un colţ şi să elimini hoarda până la terminarea unui anumit eveniment, adăugându-se un grad de dinamism prin obiectivele către care trebuie să fugi mâncând pământul pentru a opri valurile interminabile de mâncători de creier.

În comparaţie cu predecesorul, aici nu mai e de ajuns să aştepţi cuminte liftul – ci trebuie să traversezi circuitul unui montagne-rousses sau un mall pentru a opri alarma care înnebuneşte monştrii. Ba mai mult, vrăjitoarea care şedea singurică în vreun colţ obscur şi plângea, oferind jucătorilor timp berechet pentru a decide dacă vor să se strecoare mai departe sau să-i bage în gât ţeava unui shotgun semiautomat pentru ultimul scâncet înainte de viaţa de apoi a prins curaj şi o veţi găsi plimbându-se de nebună pe străzi şi printre ruine, doar-doar o prinde ceva supravieţuitor naiv şi rătăcit care s-o sperie cu un brânci neobrăzat. Dramul acesta de acţiune alertă compensează din plin diluarea atmosferei, conferind întregului joc un grad de distracţie semnificativ.

Unde mai pui că avem chiar un escape event dinamic în care, spre deosebire de cele statice, nu mai improvizezi o baricadă şi faci exerciţiu de tir până când îţi soseşte elicopterul/barca/jeep-ul de evacuare, ci eşti forţat să traversezi alături de camarazii însângeraţi un pod înainte ca forţele aeriene să-l bombardeze.

Treaba nu va fi deloc înlesnită de noile tipuri de Infectaţi Speciali – Spitter, o creatură care scuipă cu acid, transformând câţiva metri pătraţi de ciment într-o baltă care topeşte carnea prin adidaşi; Jockey – un fel de pui de zombie care, în loc să se ofere să-ţi spele parbrizul, să-ţi ceară o ţigară sau „cincimii, fra’”, ţi se cocoaţă în cap precum un facehugger şi te controlează printr-un dans de step al groazei; şi Charger, un zombie care dărâmă un grup prea compact de supravieţuitori ca la popice, luându-l în acelaşi timp pe unul dintre aceştia şi oprindu-se abia în momentul în care se dă cu capul de vreun zid. Ah, iar la insistenţele grupurilor pentru Eliminarea Discriminării din Rândurile Nemorţilor & Alte Creaturi Mitice, simpaticul Boomer, jovialul rubicond cu stomacul delicat, a primit un skin care îi permite să se spawneze şi ca femeie, ale cărei dimensiuni şi tendinţe gastrice sunt aceleaşi.

Cum pentru fiecare necaz apare şi o soluţie nouă, de această dată dispunem de un arsenal mai generos şi ustensile adiţionale, numai bune pentru confruntarea cu speciile noi de Infectaţi. Pe lângă adiţia importantă a armelor albe, care folosite cum trebuie pot fi mai eficiente decât un Iveco plin de mitraliere sârbeşti, cam orice obiect, inclusiv lada de Cola pe care o livraţi la un moment dat în schimbul unui favor… exploziv, poate fi folosit ca obiect contondent. Infectaţii obişnuiţi cad ca muştele când fluturi frenetic o tigaie sau o bâtă de baseball şi chiar şi îngrozitorul Tank cade răpus după câteva chitări bine plasate.

Da, aţi citit bine – armele de apropiere includ unelte domestice, spre amuzamentul oricui nu s-a gândit până acum că o paletă de cricket îi va salva spinarea. Dacă v-a fost dor de Doom, o să vă bucure prezenţa unei drujbe numai bună pentru a recrea secvenţe de feliat zombie în stilul secţionării transversale de morcovi şi murături, marca Petrişor de la ProTV.