Legend: Hand of God – RePlay Review

Legend: Hand of God – RePlay Review

În industria de jocuri există cel puţin trei tipuri de producători. Primii sunt cei care speră să dea lovitura cu titluri bazate pe o îmbinare de genuri (fiindcă nu mai prea poate fi vorba de genuri noi) sau cu o experiență de joc inovatoare. Apoi sunt cei care aleg să desăvârșească genurile deja existente, apelând la artiști de renume, tehnologii de ultimă oră sau povești de excepție cu finaluri multiple. Și în ultima din bolgiile infernale ale producției se află “păcătoșii” pe care scrie cu litere de-o şchioapă LENE.

Sau cu alte cuvinte, producători care exploatează la infinit aceleași idei și formule de succes ce nu par să dea niciodată greș. Desigur, enumerarea anterioară nu este exhaustivă, aşa că nu elimină și alte posibilități. Dar, din păcate, o singură privire asupra pieței de divertisment digital este poate mai distractivă decât vizionarea filmului Star Wars: Clone Wars în cinema.

Fiindcă, oricât de incomod ar fi adevărul, jocurile "clonă" (sau spam, cum îmi place să le numesc) se vând bine, umbrind de multe ori existența unor titluri de calitate care au avut parte de mai puțină mediatizare (Psychonauts este aici un bun exemplu). Consumatorii sunt de multe ori hipnotizați prin citate care reflectă opinia „experților”, prin premii fantomă obținute de joc înainte de lansare sau prin tehnologii cu care producătorii se laudă pe site-ul oficial și care de multe ori se dovedesc doar nume stufoase pentru aceleași jucării cu care eram deja obișnuiți.

Pentru realizarea jocului, ei au colaborat cu scenarista Susan O’ Connor și compania Dynamedion. În plus, au dezvoltat engine-ul MASTER, pe care l-au lăudat că este optimizat pentru RPG-uri. Iar cireașa de pe tort trebuia să fie un sistem de luptă cinematic care garanta că luptele vor fi unice pentru fiecare inamic în parte.

Doar că de la vorbe la fapte este un drum cel puțin lung și anevoios. Și undeva pe acest drum, Master Creating s-a pierdut, sau a micșorat salariile. Cert este că jocul nu a ieșit la fel de poleit cu aur precum arăta în promovarea de pe Internet.

Premisa nu este nimic altceva decât un pui anemic de Lords of the Rings: în vastele ținuturi Aris s-au stabilit cu mai bine de 1000 de ani în urmă binecunoscuții Orci, Pitici și Elfi. Se pare că și Oamenii ar fi ocupat unul din cele patru orizonturi, dar cronicile vremii au uitat să îi menționeze. Tendințele expansioniste ale Orcilor i-au determinat într-un final pe Pitici să treacă peste aversiunea față de Elfi și să creeze o alianță durabilă cu aceștia pentru a se apăra în caz de atacuri. Fiindcă insistența hoardelor de Orci nu scădea, Kaskaras, cel mai puternic vrăjitor al Elfilor, a hotărât să deschidă portalul străvechi al Întunericului, convins că poate controla și mobiliza demonii împotriva inamicului.

Desigur, presupunerea lui a fost falsă și cetele infernale au invadat ținutul, distrugând totul în cale. Acesta a fost momentul Kodak al Oamenilor, care mobilizați sub doi frați de viţă regală, Targon și Halgan, au reușit să împingă demonii înapoi în portalul prin care veniseră. Deoarece nu dispuneau de cunoștințele necesare pentru a distruge legătura între lumea infernală și ținutul Aris, Targon a aprins un foc sfânt a cărui flacără împiedica demonii să treacă prin poarta interdimensională și a construit o mânăstire a cărui misiune sfântă era să se asigure că flacăra nu se stinge. Lăsându-l pe Halgan la conducerea ținutului, el a urmat demonii pe lumea cealaltă pentru a încerca să le distrugă căpetenia. De unde nu s-a mai întors.

Și pentru ca acest clișeu să fie complet, jocul vă aruncă în pielea unui învățăcel de la mânăstire, care tocmai își încheie ritualul prin care devine păstrător al flăcării, când eterna flamă este sabotată de un necunoscut. Lumea este încă o dată invadată de demoni și eroul, pe numele lui Targon, decide să salveze universul, că doar predestinarea numelui nu o fi întâmplătoare. Cum ați ghicit probabil deja, el pornește în căutarea Mâinii lui Dumnezeu (Hand of God), singurul artefact ce poate închide portalul infernal pentru totdeauna.

Să nu credeți că veți afla în joc prea multe din cele scrise anterior, nici măcar dacă îl parcurgeți complet. Decizia lui Targon o veți deduce mai mult din filmulețul introductiv, iar detaliile despre trecutul ținutului Aris sunt prezente pe site-ul oficial, deși evenimente din Legend vor face referire la ele. De exemplu, vă veți confrunta cu Kaskaras, dar dacă nu citiți informațiile oferite online, vă va fi greu să înțelegeți că a fost subjugat de demoni și transformat într-un Lich Warlock.

Efortul de a construi un univers coerent este minim și de multe ori veți simți că alergați aiurea între două puncte de interes. Nu pentru a duce povestea mai departe, ci doar pentru a schimba decorul. Aceasta și din cauza faptului că personajele pe care le întâlniți nu au credibilitate, purtându-se ridicol. Veți fi nevoiți să interacționați cu bătrâni înțelepți care vă vor întâmpina cu “Care-i treaba, fiule?” pe voci de punkeri din cartier, iar personajele pe moarte vă vor vorbi de multe ori cu tonul omului plictisit de spirtoasa din bodegă.

Într-adevăr, Legend: Hand of God este unul din puținele jocuri care ar fi fost probabil mai avantajat de lipsa voice-acting-ului decât de prezența lui. Fiindcă unele voci sunt absolut jalnice. Targon aduce în dialoguri mai mult cu un curățător de grajduri decât cu băiatul cumpătat crescut la mânăstire. Iar Luna, cea care îl însoțește pe erou pretutindeni, are în vocalize o performanță de starletă porno.

În mod oarecum surprinzător, Luna are propria ei poveste și este pentru joc atât o binecuvântare, cât și un blestem. Conform producătorilor, ea nu este un spiriduș, ci un Elf „luminos” (Light/Bright Elf, spun ei), ultimul reprezentant al speciei. Targon a salvat-o în copilărie de la moarte și de atunci ea a jurat să nu îl scape din ochi.

Pentru noi însă, Luna este un mod destul de ingenios pentru a justifica prezența cursorului în joc și pentru a elimina nevoia torțelor în peșteri. Relația dintre ea și Targon este o combinație de Peter Pan-Tinkerbell cu “Mândrie și prejudecată”. Fapt care generează singurele replici care te fac să zâmbești.

Când Luna se plânge că îi e frig, misoginul din Targon îi răspunde că nu ar trebui să zboare semi-dezbrăcată prin ținut. Și e savuros să vezi cum Luna îi dă în cap eroului cu tigaia verbală când acesta vrăjește elfițele.

Din păcate, posesivitatea spiridușului se îndreaptă spre atitudinea nevestei disperate care le știe pe toate. Luna va citi cu zel toate indicatoarele pe care le găsește în cale, îți va imputa că umpli inventarul cu porcării când iei de pe jos obiecte mediocre, va semnala care arme sau armuri sunt superioare și, cel mai enervant, va urla ca posedată să fugi când viața e pe terminate. Dacă la început fițele ei sunt suportabile, după două ore de joc și o rată de consum de trei poțiuni de viață/secundă, o să fiți tentați lejer să închideți boxele.

Dar să nu ne pripim cu concluzii asupra experienței de joc. Primul lucru de remarcat încă din meniu este că jocul nu are un mod multiplayer, care ar fi putut compensa lipsa unei povești satisfăcătoare. Alegerea devine explicabilă prin faptul că protagonistul nu poate fi personalizat în nici un fel, nici măcar ca nume, deci ar fi fost ciudat să avem 50 de Targoni alergând aiurea pe hartă.

Protagonistul nu are însă o personalitate destul de puternică pentru a se "vinde" singur, cum se întâmplă, de exemplu, cu Geralt în The Witcher, unde povestea suprimă și nevoia de multiplayer. Iar mecanismul de luptă descurajează și mai mult implementarea modului de joc amintit.

Deși Legend oferă cinci “căi” de bază – Calea Războinicului, Răufăcătorului, Magiei, Sălbăticiei, sau Credinței, din care acesta poate combina oricare două pentru a își crea clasa dorită, stilul de joc nu se schimbă indiferent de alegerea făcută. Calea Magiei vă îmbunătățește armele cu puterea elementelor din natură sau vă dă posibilitatea să lansați proiectile, efecte care sunt obținute și dacă alegeți să mânuiți arcul prin Calea Sălbăticiei.

Combinațiile pentru clasele non-magice sunt foarte asemănătoare, Războinicul insistând pe îmbunătățirea armurilor, în timp ce Răufăcătorul se concentrează pe evitarea atacurilor. Iar Calea Credinței vă permite să vă vindecați eroul și să folosiţi vrăji de „suport”. Din păcate, nici una din clase nu oferă abilitatea de a invoca creaturi în ajutor, și aici îmi permit să ignor râma cu solzi care iese din pământ și aruncă în inamici cu bile de foc, creatură de care dispuneți dacă alegeți Calea Magiei.

Singurul lucru confortabil la sistemul de înaintare în nivel este că investiți puncte în ambele clase alese deodată și nu trebuie să faceți compromisuri. Nu că diferenţele ar fi foarte sesizabile.