Lionheart: Kings’ Crusade Review

Lionheart: Kings’ Crusade Review

În ultimul timp, m-am educat sǎ nu mai privesc cu dispreţ toate clonele. Piaţa jocurilor a atins un anumit plafon în ceea ce priveşte inventivitatea, iar o clonǎ reuşitǎ, chiar dacǎ nu se poate mândri cu ceva în privinţa originalităţii, poate fi până la urmă un titlu interesant. Cei de la Neocore fac parte din acea ramură a producătorilor care nu vor să reinventeze roata, preferând sǎ-şi concentreze atenţia asupra calitǎţii elementelor individuale. Ceea ce nu-i un lucru neapǎrat rǎu, întrucât experienţa şi pasiunea acestora pentru strategie, precum şi fascinaţia pentru diverse personaje istorice ne-au adus titluri precum King Arthur.

Povestea din Lionheart: The King’s Crusade nu se abate de la adevǎrul istoric din jurul anului 1180, când statele europene, aflate într-un conflict veşnic cu lumea musulmană, au hotǎrât lansarea unei noi cruciade pentru cucerirea oraşului sfânt, Ierusalimul. Avem astfel douǎ tabere pe care le putem controla în acest conflict, pe de-o parte forţele creştinǎtǎţii, în frunte cu piosul Richard Inimă-de-Leu, în timp ce Saladin îi conduce pe sarazini, într-o perioadǎ când Islamul se afla la apogeul sǎu politic şi social.

Obiectivul ambelor tabere este cucerirea şi menţinerea cetǎţii Ierusalimului, precum şi îngenunchierea întregului Orient Mijlociu, din Turcia pânǎ la Bagdad, fie aşezati pe un covoraş persan, fie plecaţi în faţa unei cruci. Harta este astfel împǎrţitǎ în regiuni istorice, cele două tabere începându-şi campania din colţuri opuse. Fiecare regiune poate fi cuceritǎ în urma unei bǎtǎlii aprige, moment în care şi cel mai naiv jucǎtor poate realiza asemǎnarea izbitoare a acestui titlu cu celelalte producţii Neocore.

Pasionaţii de strategii vor merge totuşi ceva mai departe, în speranţa unor noutǎţi care să facă din Lionheart un joc interesant, noutǎţi pe care producǎtorii chiar le oferă într-o anumitǎ mǎsurǎ. Partea economicǎ este ceva mai simplistǎ, în sensul bun. Nu mai avem de colectat taxe sau mâncare, în schimb primim o sumǎ de ducaţi pentru fiecare teritoriu cucerit, sumǎ pe care o putem cheltui în diverse moduri.

În primul rând, fiecare unitate poate fi îmbunǎtǎţitǎ, nu numai pentru forţa de atac şi apǎrare, ci şi cu câte un artefact personalizat, cum ar fi o armurǎ mai hoaţǎ sau o sabie mai potentǎ. Aceste artefacte pot fi gǎsite oarecum aleatoriu în timpul bǎtǎliilor sau achiziţionate de la negustorii care apar când nu te aştepţi. În plus, licori speciale pot fi folosite în timpul luptelor, cum ar fi otrava pentru arcaşi sau un redbull pentru infanterie, dându-le acestora aripi şi fǎcându-i sǎ sprinteze mai cu spor.

În al doilea rând, fiecǎrui pluton îi poate fi atribuit un cleric (sporeşte moralul), un cǎpitan (bonusuri la atac şi apǎrare) sau chiar şi un şpiţer (reduce pierderile), serviciile acestor funcţionari fiind desigur contra cost. De asemenea, unitǎţile pot creşte în nivel dacǎ se descurcǎ bine în luptǎ, iar la fiecare trei asemenea niveluri primesc o abilitate specialǎ, fie pasivǎ (viteză mai mare de deplasare de exemplu), fie o abilitate ce trebuie activatǎ (cum ar fi şarjele pentru cavalerie). Mai trebuie spus şi că unităţile mai curajoase primesc un soi de abilităţi în funcţie de cum se descurcă în luptă, cum ar fi Ochi-de-Vultur (arcaşii trag mai cu sete) sau o rezistenţă mărită pentru infanterie.

Eroii sunt o specie aparte, deşi beneficiazǎ în mare cam de aceleaşi posibilitǎţi de îmbunǎtǎţire ca şi unităţile normale, însǎ au avantajul de a se putea dezvolta mai mult, precum şi onoarea de a putea folosi o relicvă religioasǎ, cum ar fi un drapel important sau moaştele vreunui sfânt. Aceste relicve au de obicei bonusuri serioase şi care pot afecta întreaga armatǎ, însǎ purtarea lor este condiţionatǎ de nivelul de credinţǎ sau de relaţia cu unele facţiuni.

Aceste facţiuni reprezintǎ de fapt investitorii cruciadei, respectiv regatul Franţei, Sfântul Imperiu Roman, Cavalerii Templieri şi Vaticanul. Un mic sistem diplomatic ia astfel naştere, întrucât relaţia cu aceste facţiuni trebuie cultivatǎ pentru a obţine unitǎţi speciale, premii importante sau chiar eroi mai cizelaţi. Pe parcursul campaniei devine limpede cǎ nu-i putem mulţumi pe toţi, mai ales cǎ Vaticanul se uitǎ strâmb la influenţa Cavalerilor Templieri, în timp ce Germania şi Franţa oricum nu se au la suflet.

Cotitul înspre o facţiune sau alta se poate face înaintea bǎtǎliilor, unde regatele îţi oferǎ obiective diferite pentru aceeaşi luptă. De pildǎ, Vaticanul vrea sǎ-şi trimitǎ ambasadorii sǎ scormoneascǎ într-o anume bisericǎ, în timp ce Cavalerii Templieri te-ar considera simpatic dacǎ le-ai permite lor accesul acolo. Totul se rezumă la politicǎ pânǎ la urmǎ şi bine-ar fi sǎ consideri atent ofertele fiecǎrei factiuni înainte de a lua o decizie.

Regatul Veneţiei iese un pic din tipar, cǎci te poţi împrumuta cu diverse sume de la ei, însǎ creditul de nevoi personale era privit chiar din acele vremuri ca un flagel. Astfel, trebuie sǎ fii atent sǎ-ţi plǎteşti rata la timp, odatǎ cu dobânda cam nesimţitǎ, altfel toate celelalte facţiuni te vor privi ca pe un escroc.

Acest sistem de facţiuni are şi un alt nivel de adâncime care adaugă la rejucabililtate, întrucât fiecare-şi poate alege propriul drum către victorie, care poate include, la o adică, rescrierea istoriei.

Dupǎ fiecare luptǎ, în teritoriile cucerite apar diverse misiuni opţionale care nu implicǎ neapǎrat o altǎ bǎtǎlie. Poţi da peste un negustor ce oferǎ acareturi interesante, sau poţi descurca iţele unui conflict mai vechi, cu repercusiuni asupra bugetului personal şi a relaţiei cu o facţiune sau alta. De pildǎ, în Cipru a apǎrut o armatǎ Templierǎ care-ţi cere ajutorul pentru cucerirea unei cetǎţi şi poţi alege sǎ-i ignori, sǎ-i ajuţi cu o forţǎ armatǎ (te costǎ ceva) sau chiar sǎ le pui beţe-n roate (creşte relaţia cu Sfânta Bisericǎ). Dupǎ cum spuneam, nu toate implicǎ o altǎ bǎtǎlie, ci doar alegerea unei variante în funcţie de câştiguri, ceea ce poate pǎrea puţin simplist, însǎ plusează atât la imersiune, cât şi din punct de vedere economic.

Credinţa este un alt factor de luat în seamă, aceasta fiind obţinută prin aceleaşi metode, teritorii cucerite, misiuni opţionale sau linguşirea Vaticanului. Fiindcă pe lângă onoarea de a purta în luptă relicve sacre, un nivel mare de credinţă permite şi folosirea unor anumite abilităţi speciale ale eroului principal.