Mafia 2 Review

Mafia 2 Review

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la primul Mafia, în continuare văd cel mai tare joc cu mafioţi făcut până acum. Cursa aia infernală de maşini cred că a fost cea mai dificilă din viaţa mea… şi nu era într-un NFS, ci într-un joc de acţiune; povestea se sucea simpatic pe alocuri, iar maşinile erau adevărate opere de artă câtă vreme nu aveai o misiune contra-timp care-ţi cerea să calci pedala până la fund.

Iată că, la 8 ani de la povestea lui Tommy Angelo, famigliile mafiote revin în acţiune, într-o perioadă istorică înfloritoare pentru acţiunile ilegale: cel de-al doilea război mondial şi anii ’50. Protagonist este Vito Scaletta, tipicul băieţaş sicilian adus în America de părinţii lui amăgiţi de visul unei vieţi idilice. Dacă aţi văzut Naşul, Incoruptibilii şi alte filme asemănătoare, deja cam ştiţi ce urmează: visul american se duce pe apa sâmbetei, tatăl lui Vito are o slujbă mizeră, puţinii bani sunt aruncaţi pe băutură, iar băiatul apucă pe căi necurate.

Noroc cu războiul, aşa că Vito preferă să ajungă pe front decât în închisoare, de unde revine erou medaliat. Reîntâlnirea cu vechiul său prieten de jafuri, Joe, îl va trimite însă pe drumul sinuos al mafiei din titlu, de la treburi mărunte până la asasinate de anvergură, care la un moment dat fac legătura şi cu primul joc al seriei, dar numai cei care au terminat Mafia îşi vor da seama cum şi unde. Pentru colecţionari, există postere cu cei mai căutaţi criminali (aproape 160) şi reviste Playboy (vreo 50), Achievements de deblocat şi numeroase statistici de îmbunătăţit.

Povestea include toate elementele necesare unei intrigi mafiote respectabile: famiglii rivale (trei la număr acum), capii tradiţionalişti versus cei care văd afacerile cu drogurile drept viitorul luminos, şmecherii de cartier cu aspiraţii înalte, problemele personale care se rezolvă cu pumnul şi/sau glontele în cap, trădări, dar şi prietenie adevărată. Per total, o combinaţie aproape reuşită, dacă unele părţi nu ar fi fost fie forţate (capitolul cu închisoarea), fie apărute din neant, fără vreo explicaţie (pastila cu „cârtiţa” FBI). În rest însă, intriga te prinde şi, urmărind strict linia narativă, fără plimbări de dragul plimbărilor, o să ai în jur de 10 ore de condus, împuşcat, cafteală cu pumnii, condus, împuşcat, cafteală, condus, împuşcat… ai prins ideea.

Player Waypoint

În generozitatea lor, producătorii ne-au pus la dispoziţie metropola Empire Bay, ce reprezintă un amalgam de oraşe reale precum New York, San Francisco sau Los Angeles. Şoferii au la dispoziţie autostrăzi, drumuri de oraş cu o singură bandă împănate cu semafoare, macadamuri care să demonstreze că suspensiile erau pe vremea aceea doar arcuri amărâte, dar şi drumuri prăfuite de ţară unde se ascund cârciumi dubioase şi cimitire de maşini cu proprietari dispuşi să închidă ochii la provenienţa vehiculelor.

În afara misiunilor principale poţi să te plimbi prin tot oraşul (oarecum echivalentul Free Ride-ului din predecesor) şi, cu doar două, trei excepţii, poţi să continui povestea când ai chef. Orice maşină poate fi „împrumutată” şi folosită până la distrugerea totală, abandonată şi trecut la următoarea, în stilul unui hoţ respectabil care îşi asortează decapotabila cu smochingul.

Când un vehicul e parcat, ori spargi geamul, ori îl descui cu ajutorul unui şperaclu şi a unui mini-joc simplist, dar şi incomod dacă ai poliţia pe cap sau te grăbeşti să nu se răcească porţia de Carbonara. Alternativ, poţi să te pui în faţa maşinii şi să iei de guler şoferul după ce acesta frânează disperat ca să nu te facă afiş pe asfalt.

Dacă vreun model ţi se pare tare de tot, el poate fi păstrat în garajul personal, reparat şi îmbunătăţit în atelierele speciale. Un element simpatic (dar parţial inutil, ţinând cont că poţi sălta orice maşină de pe drum) este posibilitatea de a schimba şi personaliza plăcuţele de înmatriculare pentru a fi sigur că nu te trezeşti cu poliţia pe urme când scoţi Roller-ul 330 la o tură pe Magherul din Empire Bay. Tot în aceste ateliere mai poţi modifica şi culorile maşinii dacă verdele pal nu te prinde.

După partea de condus, predominantă şi amuzantă, urmează cea cu împuşcatul. Cele mai multe misiuni implică scandaluri sub o formă sau alta, cu inamici în număr considerabil, prin inevitabile zone pline de lăzi, butoaie şi stâlpi după care să te poţi adăposti. Luptele corp la corp, pe care Vito le învaţă serios în închisoare, implică lovituri uşoare, grele şi „finishing moves” pentru a-ţi lăsa inamicul lat pe jos.

Aceste lupte îi salvează viaţa lui Vito în anumite momente, dar merg şi dacă ai chef să cafteşti un trecător pentru că nu-ţi place moaca lui sau să aperi o damă elegantă (dar nu prea pricepută la şofat) luată la înjurături de un şmecheraş căruia i-a boţit maşina. Din păcate, odată ce înveţi tehnica de counter-punch luptele devin triviale ca dificultate, la fel ca în Assassin’s Creed. E drept că nu eşti obligat să foloseşti tot timpul această combinaţie, dar dacă îţi asigură fără probleme victoria, de ce nu?

Armele de foc predomină însă, fiind modelate după cele istorice, iar supravieţuirea lui Vito depinde nu doar de precizia lui, ci şi de folosirea cu cap a punctelor de cover. Inamicii nu iartă, iar două, trei gloanţe sunt de ajuns ca ecranul să se facă roşu, în boxe se aude inima luând-o la goană, iar bara de viaţă scade drastic spre zero. Producătorii au ales metoda refacerii a la Gears of War sau Call of Duty, aşa că e de ajuns să te retragi din bătaia gloanţelor şi îţi revii parţial în câteva secunde. Chiar şi aşa, după lupte încinse rămâi cu o penalizare, aşa că soluţia pentru a-ţi reface sănătatea complet este să mănânci sau să bei ceva, fie la un bar, fie din frigiderul propriu.