Mass Effect 3 Review

Mass Effect 3 Review

ATENŢIE – MAJOR SPOILERS INCOMING

REPET… MAJOR. SPOILERS!

Nu, serios, dacă nu vrei să ştii ce se întâmplă la finalul jocului, nu citi ultima pagină.

Ai fost avertizat…

devilschoice: când a apărut în 2007/2008, am jucat primul Mass Effect mai mult pentru că reprezenta o promisiune după ce, cu câţiva ani înainte, „rupsesem” un harddisk jucând Knights of the Old Republic. Tot un univers science-fiction, chiar dacă nu avea reputaţia unui Star Wars, dar tot cu personaje noi, neîngrădite de vreun film sau cine ştie ce alte limitări de drepturi de autor. Şi trebuie să recunosc că Shepard s-a lipit bine de sufletul meu de jucător de RPG-uri, asta până ce Mass Effect 2 a aruncat la coş aproape toată partea de role play şi a accentuat acţiunea.

A nu se înţelege că am ceva cu partea de acţiune; dacă n-ar exista conflicte şi lupte, n-ar mai fi jocuri, dar prefer ca numitul RPG să fie mai complex decât două click-uri şi o serie de abilităţi ce pot fi numărate pe degete. Şi pentru că am ajuns la al treilea joc din serie şi, teoretic, la despărţirea de căpitanul Shepard, trebuia să avem o concluzie memorabilă, nu?

Bossman: cam asta ar fi teoria. Faptul că primul Mass Effect mi-a plăcut foarte mult nu e un secret, la fel cum nu e nici faptul că nu am apreciat direcţia pe care a luat-o ulterior Mass Effect 2. Nu-i contest valoarea de entertainment şi faptul că e mai „blockbuster” decât predecesorul, dar din punctul meu de vedere, a avut cam multă formă şi prea puţină substanţă. Iar demo-ul pentru Mass Effect 3 nu a reuşit să-mi dea foarte mari speranţe pentru ultima parte a trilogiei, mai ales că modul multiplayer îl consideram inutil. Dar divaghez…

devilschoice: Pentru cei care n-au luat contact până acum cu seria, o recapitulare pe scurt ar suna cam aşa: comandantul Shepard este deja salvatorul galaxiei în două rânduri, împiedicând până acum planurile unei rase extraordinar de puternice – Reapers – de a distruge viaţa organică. Reuşitele sale au fost însă doar bătălii, căci adevăratul război abia acum începe, Reaperii fiind decişi să termine cele începute; iar prima lor ţintă este Pământul, unde îşi face veacul un Shepard „lăsat la vatră” din cauza evenimentelor din Mass Effect 2 şi DLC-ul The Arrival.

La fel ca în predecesor, şi aici avem opţiunea de a importa un personaj existent, chestiune care din păcate a refuzat să funcţioneze în cazul meu. Aşa că am trecut la crearea unui erou nou care, în lipsa înfăptuirilor anterioare, vine cu o istorie prefabricată din care poţi alege doar pe cine pierzi dintre doi însoţitori anteriori. Şi aşa a ieşit un Shepard feminin, Ruthless, pe care am încercat din răsputeri să o fac un Renegade adevărat.

Iar pentru a satisface partea cu RPG-ul, măcar la un anumit nivel, am ales modul Story care se axează pe o experienţă cinematică şi o lasă mai moale cu dificultatea luptelor. Oricum, pentru o provocare adecvată, ideal este modul RPG, cu nivel de dificultate normal, dar şi cu partea decizională complet la dispoziţia ta.

Bossman: într-adevăr, folosirea personajului din jocurile anterioare a fost o chestie pe care producătorii au insistat foarte mult încă de la Mass Effect 2, aşa că m-am bucurat când mi-am revăzut avatarul gata de acţiune, ME3 oferind şi un sumar al celor mai importante decizii luate până acum (pe unele chiar le uitasem). Chiar se poate spune că am avut de două ori noroc, fiindcă n-am fost nevoit nici să refac mutra comandantului, aşa cum au păţit alţi jucători.

Iar când am auzit că vor fi trei „moduri” în care poţi juca Mass Effect 3 am ridicat o sprânceană, întrebându-mă ce pune la cale BioWare, dar de fapt e vorba de nişte setări pe care le poţi ajusta oricum din meniul jocului. De aia am şi preferat să merg pe modul RPG.

devilschoice: Bine, pe lângă faptul că nu mai trebuie să-i refaci mutra, avantajele unui import reuşit de comandant sunt misiunile legate de personajele pe care le-ai salvat. Cu un erou nou, Mordin, Garrus, Tali, Miranda şi Jacob supravieţuiesc, plus aliatul stabilit la început. În rest, party-ul va fi un amalgam de însoţitori noi, dar şi cunoscuţi. Ce-i drept, unul apare doar dacă ai şi DLC-ul From Ashes (integrat sub forma unei misiuni pe Eden Prime, planeta unde Shepard găseşte beacon-ul Prothean în primul Mass Effect).

Însă pe lângă aceştia mai sunt prezenţi şi prieteni (sau nesuferiţi) mai vechi, cum ar fi generalul Anderson, Aria T’Loak, căpitanul Kirrahe sau consilierul Udina. Nu toţi vor supravieţui însă războiului galactic declanşat de Reaperi, iar multe dintre deciziile de viaţă şi de moarte îţi aparţin.

Bossman: fiind ultimul titlu al trilogiei, BioWare a cam trebuit să înghesuie toate personajele din jocurile precedente, lucru de care consider că s-au achitat cu brio şi a fost foarte satisfăcător să-mi revăd toţi prietenii (mai ales că în Mass Effect 2 toţi au supravieţuit în ultima misiune). Mai mult, îşi fac apariţia şi protagoniştii din DLC-uri sau cei din cărţile Mass Effect (Kahlee Sanders, Kai Leng, Kasumi Goto), unii având roluri mai importante.

În orice caz, momentele „personale” pe care le poţi trăi alături de aliaţii care te însoţesc la bordul Normandy sunt cu siguranţă printre plusurile jocului („I am Garrus Vakarian, and this is now my favorite spot on the Citadel”). Se poate spune că în ME3 ajungi să vezi şi partea mai nedisciplinată a personajelor, acum că Reaperii sunt la uşă şi s-a dezlănţuit Iadul în toată Galaxia. Comparativ cu ce trebuie să faci acum, misiunea sinucigaşă din ME2 pare o simplă plimbare în parc, iar în astfel de momente, dorinţa de a face ceva „fiindcă pur şi simplu poţi” devine irezistiblă. O nuanţă pe care scenariştii au scos-o în relief foarte bine de-a lungul poveştii.

Un alt aspect care m-a surprins în mod plăcut a fost modul în care au fost tratate decesele aliaţilor. În cazul meu, Thane, Mordin şi Legion au făcut sacrificiul suprem pentru a mă ajuta să opresc Reaperii, însă niciodată nu m-am gândit „Mda, l-au omorât şi pe ăsta degeaba”. Evenimentele care au dus la aceste momente dulci şi amare în acelaşi timp au decurs foarte natural, impresia finală fiind că am pierdut într-adevăr nişte prieteni foarte buni. Keelah se’lai.

devilschoice: Lupta împotriva Reaper-ilor înseamnă pentru Shepard o muncă aproape imposibilă de a uni rasele din galaxie, rase care se urăsc de secole din diverse motive: kroganii au o problemă cu salarienii şi turienii din cauza Genophage-ului, inteligenţa colectivă Geth se luptă cu creatorii Quarian şi tot aşa. Unele decizii nu sunt deloc simple la nivel moral, chiar dacă e vorba doar de pixeli şi mai ales au consecinţe pe harta strategică unde se numără forţa armată cu care galaxia va merge în bătălia finală (War Assets). Cum diplomaţia nu e chiar punctul meu forte şi am tendinţe acute de Renegade, nici deciziile mele n-au fost tocmai cele mai curate.

Însă dialogurile au fost gândite nu doar pentru a oferi povestea, ci şi pentru a completa biografiile personajelor şi a construi o atmosferă tragică, fiecare având măcar o familie despre care nu mai ştie nimic sau i-a pierdut deja pe cei dragi; împreună cu detaliile despre rase şi planete din Codex, jocul face o treabă foarte bună în a construi o lume şi chiar o galaxie, asta evident dacă ai răbdare să citeşti toate amănuntele.

Bossman: trebuie menţionat aici că sistemul de Reputaţie din ME3 funcţionează un pic diferit faţă de ce eram obişnuiţi până acum, fiindcă avem 3 tipuri – Paragon, Renegade şi Generală. Asta înseamnă că acum n-o să mai fie nevoie să fim 100% Paragon sau Renegade fără posibilitatea de a găsi o cale de mijloc, deoarece răspunsurile speciale sunt determinate de anumite praguri ale întregii Reputaţii pe care o ai (praguri indicate şi-n interfaţă).

Rezultatul direct e că poţi lua decizii cum consideri de cuviinţă, fără să fii pus în situaţii de genul „Aş alege Renegade aici, dar sunt Paragon, deci nu pot face asta”. Eu de exemplu n-am avut niciun stres în a plasa un pumn strategic în ficatul unui amiral Quarian, deşi până atunci încercasem pe cât posibil să împac pe toată lumea. Are şi omul o limită până la urmă.

devilschoice: din păcate, nu toate aspectele poveştii s-au bucurat de aceeaşi atenţie. În afara misiunilor principale, cele secundare sunt în mare parte doar „fetch quests” (du-te şi adu-mi aia) care devin repetitive şi plictisitoare foarte repede, mai ales că în cele mai multe cazuri nu trebuie decât să scanezi o planetă şi să te întorci pe Citadelă. În plus, am avut parte şi de o serie de bug-uri destul de enervante: de exemplu, o misiune a dispărut pur şi simplu, în timp ce alta n-a vrut să se activeze deşi aveam cu mine obiectul rezolvării ei.

Bossman: da, exceptând câteva misiuni mai… elaborate să le zicem, quest-urile secundare au cam fost lăsate de izbelişte. Iar cele de tip fetch pe care le-ai menţionat mi-au adus aminte de grind-ul din MMO-uri doar ca să mai obţii nişte resurse pentru confruntarea finală. Mi-a plăcut că poţi „prinde din zbor” diverse misiuni secundare doar stând şi ascultând locuitorii de pe Citadelă, fără să fie nevoie să dai click pe toate NPC-urile ca un maniac, poate-poate mai primeşti un quest.

Dar banalitatea rezolvării lor şi jurnalul laconic le transformă într-o corvoadă. De aia e bine să deschizi harta şi să te uiţi pe fiecare nivel în parte al Citadelei să vezi dacă nu sunt marcate nişte NPC-uri noi când te întorci, măcar să nu umbli ca bezmeticul când ţi se spune „Găseşte pe cineva care poate folosi statuia nuş’ cărei zeităţi”. Riiight…

O altă chestie pe care n-am apreciat-o deloc a fost modul în care BioWare a tratat organizaţia Cerberus. În primul Mass Effect lucrurile erau clare, Cerberus sunt nişte băieţi răi care fac chestii nasoale şi trebuie opriţi. Însă în ME2 lucrurile s-au complicat, iar delimitarea clară alb / negru a fost înlocuită cu multe nuanţe de gri.

Oamenii într-adevăr aveau un cod moral îndoielnic, dar până la urmă era vorba de supravieţuirea rasei umane şi luarea deciziilor dure într-un moment în care Alianţa stătea şi se uita neputincioasă. Nu există războaie fără sacrificii. Chestie la care a contribuit foarte mult şi introducerea lui Illusive Man, cu siguranţă unul dintre cele mai carismatice personaje „negative” din câte am văzut până acum.

Din păcate, în ME3 Cerberus a involuat la vechiul statut de ăia negri de respiră greu™, BioWare ţinând neapărat să ne arate la tot pasul cât de ivăl [sic] sunt Illusive Man şi acoliţii lui. O decizie regretabilă din punctul meu de vedere, fiindcă ar fi fost mult mai interesant ca Cerberus să reprezinte partea mai pragmatică a luptei umanităţii împotriva Reaper-ilor. Niţel mai xenofobi decât prevede legea, dar care (la cel mai de bază nivel) nu vroiau decât binele umanităţii. Tocmai genul de organizaţie cu care un Renegade Shepard s-ar fi înţeles de minune.

Acţiunea înaintea RPG-ului

devilschoice: dincolo de aspectul narativ, o altă parte importantă sunt luptele. Deloc surprinzător, clasele au rămas aceleaşi (Soldat, Inginer, Infiltrator, Adept, Santinelă şi Vanguard), iar abilităţie se despart în continuare la un moment dat în 2 ramuri, având de ales de obicei între putere şi eficienţă. Cu alte cuvinte, ori loveşti tu mai tare, ori faci în aşa fel încât şi aliaţii tăi să fie mai puternici. Sau optezi pentru o eficienţă sporită a puterii respective.

Bossman: că veni vorba, în Mass Effect 3 fiecare clasă are o limită de greutate ce influenţează folosirea abilităţilor. Drept urmare, dacă te plimbi cu tot arsenalul după tine, Duke Nukem style, vei folosi mai rar puterile, aşa că va trebui să te decizi dacă într-adevăr merită să cari după tine puşca aia cu lunetă pe care oricum nu o prea foloseşti.

devilschoice: uşor de zis, dar mai greu de făcut, fiindcă acum avem destule modele de arme comparativ cu predecesorul, de la pistoale la puşti cu lunetă, SMG-uri, shotgun-uri şi puşti de asalt, cu diverse “arome” extraterestre care transformă inamicii în grămezi diforme de particule sau pur şi simplu le zboară capul într-o explozie sângeroasă. Arme ce pot fi „săltate” la următorul nivel de producţie direct de la bordul navei Normandy, până la maxim X (10).

MOD-urile au revenit după o absenţă (zicem noi) nejustificată, având din nou posibilitatea de a îmbunătăţi diverse aspecte ale ustensilei preferate de genocid (puterea, precizia, încărcătorul etc ) dacă nu găseşti vreun alt model mai atractiv. Iar pentru cei care vor să fie up-close-and-personal, fiecare clasă are tipul propriu de atac melee cu ajutorul omni-blade-ului, plus posibilitatea (în condiţii stricte) să execuţi direct un inamic în stil Assassin’s Creed.

Din înşiruirea asta nu puteau lipsi grenadele, pe care AI-ul le foloseşte într-o veselie, inclusiv pe cele fumigene. Partea proastă e că ecranul de fum este de fapt una dintre marile mele critici, comportându-se ca un paravan fizic, nu ca un nor de particule care să reducă vizibilitatea. E de ajuns să ocoleşti “paravanul” de fum şi gata, poţi trage liniştit, astfel de momente demonstrând vechimea motorului grafic folosit.

Luptele în sine fac extrem de necesară utilizarea sistemului de cover (mai ales pe nivelurile mari de dificultate), fiindcă AI-ul se foloseşte de tot ce poate, chiar dacă are un comportament previzibil: se ascunde, trage, iese la înaintare, se rostogoleşte (uneori fără sens sau direct în linia ta de foc), apoi iar trage şi tot aşa. Din păcate, tot aici apar şi nişte probleme legate de control.

Saltul, acoperirea şi rostogolirea sunt desemnate pe aceeaşi tastă, astfel că de multe ori te trezeşti cu o acţiune aiurea, mai ales când te afli lângă un perete sau element de decor: tu vrei salt, iese cover; vrei cover, iese rostogolire; vrei să ieşi din cover, te trezeşti de fapt pe partea cealaltă în calea gloanţelor inamice… încurcături care nu-s deloc amuzante, mai ales în mijlocul unei schimb de focuri pe niveluri mai serioase de dificultate.

Nici vizibilitatea nu ajută, FOV-ul fiind în continuare setat la o valoare prea mică pentru a oferi o perspectivă decentă (şi fără posibilitatea de a-l modifica din opţiuni. Cine vrea chestia asta trebuie să sape prin ini-uri); pe de altă parte, s-a încercat o oarecare verticalizare a nivelurilor, diverse zone având scări pentru a putea ocupa poziţii strategice la înălţime.

Bossman: am menţionat faptul că în continuare tipurile de muniţie sunt abilităţi ale personajelor (chestie care mi s-a părut absolut stupidă încă din ME2), iar armele au rămas şi ele cu încărcătoare, deşi căldura degajată era singurul factor limitant în primul titlu la trilogiei?

devilschoice: shush, că nu-i un capăt de ţară. Unde rămăsesem? Aşa, da… inamicii pe care-i vei înfrunta sunt o colecţie de creaturi cunoscute dacă ai trecut prin primele jocuri ale seriei, dar care acum sunt însoţite de aliaţi terifianţi, de departe cele mai dificile fiind Brutele (rapide şi rezistente) şi mutanţii Asari, creaturi aproape fantomatice cu puteri biotice remarcabile. Reaper-ii în sine nu prea se pun la socoteală, dar ai totuşi ocazia de două ori să dobori astfel de creaturi imense, una dintre ele fiind chiar o luptă directă din categoria boşilor.

Şi cu toate că unele lucruri au rămas neschimbate, Bioware a aplecat urechea la unele critici aduse lui Mass Effect 2 şi a eliminat diverse elemente negative, pe primul loc fiind scanarea planetelor după minerale (care la rândul lor cumpărau diverse îmbunătăţiri pentru navă în predecesor). Ea a rămas doar în măsura în care recuperezi diverse artifacte, trupe sau nave rătăcite care se vor adăuga efortului comun de război.

Din acest punct de vedere este motivant să hoinăreşti prin toate sistemele, dar restul punctelor scanate oferă puţină satisfacţie: obţii doar combustibil şi ocazional nişte bani. Pentru a sublinia urgenţa misiunilor şi nivelul invaziei, aproape fiecare sistem este în pericol să fie atacat de Reaperi şi trebuie să dansezi constant cu intrarea şi ieşirea din sistem pentru a nu fi prins.

Harta galactică pe care navighezi dintr-un sistem în altul a rămas la locul ei, la fel şi nevoia de a folosi combustibil pentru trecerea de la un sistem solar la altul când nu foloseşti releele. Iar în ciuda faptului că e război, banii nu reprezintă o problemă, fiindcă primeşti constant sume deloc neglijabile din partea Alianţei pe baza misiunilor îndeplinite sau îi „recuperezi” prin diverse zone pe care le explorezi.

Bossman: ca paranteză, prezenţa Reaper-ilor pe harta galactică mi s-a părut inutilă, deoarece oricum jocul e salvat când intri într-un sistem solar nou. Aşa că dacă nu găseşti tot ce trebuie de la primele „ping-uri”, începi să alergi de nebun prin sistemul solar ca să descoperi ce ai nevoie, te papă Reaper-ii până la urmă, dar la reload (care durează o secundă) ştii unde să te duci glonţ şi ta-daaa… uite că nu mai vine duşmanu’ peste tine.