Medal of Honor Review

Medal of Honor Review

eşi primul Medal of Honor a rămas în istorie ca un titlu de referinţă pentru shooter-le first-person, după lansarea lui Medal of Honor: Airborne seria ajunsese deja într-un punct în care trebuia să se reinventeze dacă avea de gând să supravieţuiască. Mai ales pe o piaţă unde Call of Duty şi, mai nou, Bad Company 2 fac legea.

Aşa că Electronic Arts a decis că un nou început este în regulă, ocazie cu care acţiunea s-a mutat din al Doilea Război Mondial în Afghanistan. Datorită acestui lucru, studiourile Danger Close (ex EA Los Angeles) au fost ajutate în dezvoltarea jocului de soldaţi ce sunt cunoscuţi colectiv drept Tier 1 Operators, luptători de elită trimişi de către Autoritatea Naţională de Comandă a Statelor Unite în cele mai dificile şi periculoase misiuni. Poate părea banală descrierea de mai sus, dar autenticitatea experienţei single-player chiar este unul dintre plusurile jocului.

De altfel, spiritul practic este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat în privinţa poveştii, aşa plăpândă cum e ea. Nu ai niciun dictator care vrea să atace Statele Unite, nicio bombă nucleară ce trebuie găsită sau vreo conspiraţie condusă de vreo organizaţie secretă. Perspectiva alternează între operaţiunile echipelor Tier 1 şi eforturile Armatei, obiectivul principal fiind de a elimina rezistenţa talibană dintr-o regiune muntoasă. Scurt şi la obiect. Nimic de zis, ca soldat Tier 1 eşti în continuare zmeul zmeilor, dar parcă nu mai ai senzaţia aia de kitsch pe care o întâlneşti în alte producţii de gen sau în filmele de acţiune.

Chiar dacă vor exista momente în care o să foloseşti arme de calibru serios ca să seceri grupuri de adversari, ele nu durează mult şi imediat după aceea trebuie să găseşti rapid un obstacol solid după care să te ascunzi. La fel ca în Far Cry 2, Medal of Honor îţi oferă şi el opţiunea de a aluneca (slide) pentru a te feri de gloanţe, mecanică pe care o vei folosi des când vei alerga în zig-zag pentru a-ţi flanca inamicii. Aceştia din urmă ştiu şi ei să folosească obstacolele pentru a se feri de gloanţe, dar asta fiindcă rămân priponiţi unde le spune scriptul, nu pentru că AI-ul ar fi teribil de inteligent.

Jucând pe Hard, foarte rar am văzut vreun adversar să se retragă din propria iniţiativă când e clar că va fi înconjurat în câteva momente, singura lor calitate fiind că au o precizie infernală, chiar şi când eşti pitit după o stâncă. Evident, tu eşti victima lor preferată, inamicii preferând de multe ori să-ţi ignore colegii şi să tragă doar asupra ta, ca şi când ai avea o ţintă imensă pe frunte. Nu-i vorbă, comparativ cu camarazii tăi chiar eşti cel mai periculos soldat pe o rază de 5 kilometri, însă atenţia de care te bucuri devine penibilă când alergi spre un elicopter, toată lumea face dreapta în faţa ta, iei şi tu colţul, doar ca să mori executat de un taliban care i-a lăsat pe toţi să treacă, aşteptându-te special pe tine. Păi ori suntem golani, ori nu mai suntem?™

Pe de altă parte, dacă stai în spatele colegilor îi poţi folosi ca scuturi umane, ei aparent având armuri mult mai rezistente. Vestea proastă e că desfăşurarea misiunilor depinde direct de tine, aşa că dacă nu treci de o uşă ca să declanşezi următoarea fază, o să stai ca un popândău aşteptând să se întâmple ceva. Din această cauză am avut parte şi de câteva momente demne de Stan şi Bran, o experienţă memorabilă fiind atunci când am intrat într-un hangar, i-am bătut pe toţi de unul singur mai ceva ca Chuck Norris, aruncând în aer nişte rezervoare explozive, după care mi-am aşteptat liniştit colegii, doar ca să-i aud strigând „Împuşcă rezervoarele!”… amice, eşti dens?

Iar ăsta e doar începutul. Arme pe care nu le poţi ridica de pe jos fiindcă sunt prea aproape de un zid, inamici care mor şi rămân cu mâinile pe partea cealaltă a peretului, blocaţi într-o uşă sau în tunul unui tanc, secvenţe scriptate care te trimit înapoi la începutul nivelului… demult n-am mai văzut un titlu care se vrea a fi AAA atât de neîngrijit. Măcar dacă ar fi fost lucruri pe care să fie nevoie să stai să le cauţi, mai era o chestie, dar îţi ies în cale atât de evident încât e deprimant. Ok, când vezi un inamic blocat în uşă dai dezaprobator din cap şi mergi mai departe, însă când nu poţi termina misiunea din cauza unui bug (lucru care nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile), deja nu mai e amuzant.

Un moment epic vizavi de bug-uri şi scripturi declanşate aiurea s-a întâmplat în misiunea cu ATV-urile, în care eu şi pădurarul de pe cutia jocului ne furişam noaptea printr-un sat plin de inamici, având ca obiectiv să marcăm nişte camioane pentru un foc de artificii. Ajunşi la primul camion, mi se spune „ţinte multiple, lasă-i să se despartă”. Mă conformez, pleacă un grup şi rămâne doar o santinelă. Mă duc pe scările din spatele ei, gândindu-mă să-i curm zilele silenţios folosind cuţitul, ca profesioniştii. Ajung lângă nefericit, bag lama-n el, pac, imediat încep să zboare gloanţele în jurul meu, mor până la urmă acoperit cu glorie. Boule, omul ţi-a zis să aştepţi, ai răbdare.

Bun, reload, l-oi fi omorât prea devreme. În loc să stau pe scări, rămân deasupra pentru a vedea ce se întâmplă. Pleacă din nou marmotele, santinela rămâne singură. Şi stau… şi stau, gândindu-mă că o să-mi spună colegu’ când e momentul să-l lichidăm. După vreo 2 minute de linişte totală, mi-am pierdut răbdarea şi i-am tras un glonţ în cap, ce-o fi o fi. Surpriză, ăla cade lat, nu apare nimeni să urle, totul în regulă. A-HA!, zice mintea mea în gândul ei, deci aşa trebuia să fac.

Nu mică mi-a fost însă mirarea când am coborât scările menţionate anterior, mergând ghemuit în spatele unui zid, doar pentru a declanşa „alarma”. Evident, a trebuit să mă lupt cu toţi bezmeticii, momentul Kodak venind la finalul luptei, când bărbosul îmi spune pe un ton dojenitor „Keep you head together D.”. La al doilea reload, santinela a plecat mai departe, iar noi ne-am furişat pe lângă toată lumea. Ninja, zic.