Mercenaries 2: World in Flames Review
Dimensiune font:
Mercenaries 2: World in Flames Review
Cei șapte ani de acasă, însumaţi indulgent cu încă zece ani de educaţie din oficiu, impun răstit că unu plus unu fac doi, cel puţin în baza zece (asta ca să nu îmi ridic nici unul din programatorii din public în cap). Sau două, dacă e să vorbim de jocurile care ne-au gâdilat și ne gâdilă existenţa. Iată însă că din când în când producătorii sfidează logica matematică, spre indignarea fanilor care așteaptă continuări măcar cuminţi, dacă nu reușite. Așa se face că unu și cu unu ajung de multe ori să tindă vertiginos spre zero. Sau poate că un al doilea titlu este atât de diferit faţă de primul încât sfârșește prin a-l anula. Și fiindcă alunec încet spre filozofie, voi încerca să mă salvez de la divagare printr-un exemplu concret.
Gurile rele spuneau despre Mercenaries: Playground of Destruction, dezvoltat exclusiv pentru Playstation 2 şi Xbox, că este un Grand Teft Auto în care luptele de cartier și interesele underground sunt ridicate la rangul de crize naţionale și conflicte armate între marile puteri. Cu toate acestea, jucătorii care încercau Mercenaries recunoșteau că senzaţia de singur împotriva universului era unică. Soarta Coreei de Nord era în mâinile unui mercenar care valora cât o armată, iar partea cea mai frumoasă era că totul se rezuma la cine plătește mai mult.
La trei ani de zile de la debut, aceleași guri rele ar putea remarca faptul că nu este întâmplător ca Mercenaries 2: World in Flames să își facă apariţia la ceva timp după lansarea lui GTA 4. Din păcate, Mercenaries 2 nu preia nimic din farmecul celui mai nou GTA, ci pare să insiste pe propria sa formulă învechită. Mai mult chiar, sistemul de joc a fost simplificat aproape până la stadiul de arcade, noi bug-uri și-au făcut loc în decor, iar decizia de a porta jocul pe PC a generat și mai multe probleme.
În privinţa altor detalii, Mercenaries 2 încearcă să rămână fidel primului titlu al seriei, dar sfărșește prin a genera o experienţă de joc lipsită de profunzimea celei anterioare. Ca și înainte, jucătorul poate alege unul din trei personaje pe care să le arunce în solicitanta meserie de mercenar, fiecare având pe lângă propria personalitate și un anumit bonus la abilităţi. Matias Nilsson, un suedez cu pretenţii de biker și look de viking, dispune de o regenerare mult mai rapidă a vieţii, în timp ce Cristopher Jacobs, soldatul american tipic, poate căra după el mai multă muniţie. Cea mai savuroasă mi s-a părut însă Jennifer Mui, o chinezoaică cu accent britanic, obsedată de bani și care vorbeşte pe un ton mereu afectat. Bonusul ei este unul de viteză, care s-a dovedit din păcate total inutil în măsura în care gradul de dificultate al jocului îţi „permite” rareori să mori.
În primul Mercenaries, fiecare din cele trei personaje mai cunoștea o limbă pe lângă cea engleză, fapt care îi permitea să comunice eficient cu anumite facţiuni. Acest lucru diferenţia şi misiunile pe care le puteaţi duce la bun sfârșit cu fiecare personaj în parte. În Mercenaries 2 însă, experienţa de joc nu se distinge cu nici unul din cei trei protagoniști. În afară de niște replici mai mult sau mai puţin piperate, totul decurge identic și nu veţi fi nevoiţi să apelaţi nici măcar la strategii diferite de joc. Practic, nu rămâne nimic care să mărească factorul de rejucabilitate.
Firul narativ urmează aproximativ aceleași repere ca și în primul titlu, doar că acum câmpul de luptă s-a mutat din Coreea de Nord în Venezuela. Inspiraţi parcă de evenimentele războiului din Irak, producătorii ne servesc un conflict generat de rezervele de petrol ale ţării, dar și de eforturile unui magnat de a prelua conducerea statului. Acest individ, pe numele lui Solano, îl angajează pe mercenarul vostru ca să îi recupereze un prizonier de război (generalul Carmona) dintr-o vilă uitată de lume. Odată misiunea încheiată, Solano se va folosi de general pentru a institui dictatura militară în ţară, acţiune care atrage rezistenţa grupărilor politice din Venezuela. Să nu credeţi că mercenarul se va implica în acest conflict pentru a face pe eroul. Motivele lui sunt simple și gravitează în jurul greșelii fatale a lui Solano de a refuza să-l plătească. De aici totul devine răzbunare și povestea în sine se diluează într-o alergătură de colo colo irelevantă, la care nici cutscene-urile de o calitate îndoielnică nu contribuie foarte mult.
După ce cuceriţi vila lui Solano și o transformaţi în bază de operaţiuni, universul jocului se va înfăţișa ca unul deschis și extrem de vast, în speranţa că va compensa lipsa de coerenţă a povestirii. Din păcate, veţi realiza foarte repede că nu aveţi prea multe de făcut. Acţiunile voastre se vor reduce la a recruta oameni care să vă susţină în vânătoarea pe care aţi iniţiat-o după Solano, la a înmagazina resurse (petrol și bani) pentru a le folosi în misiuni și, nu în ultimul rând, la a efectua misiuni pentru a intra în graţiile diferitelor facţiuni care știu pe unde s-ar putea afla bogătașul vânat.
La început veţi putea lucra doar pentru cele trei facţiuni locale: Universal Petroleum, Armata de Eliberare a Venezuelei și Piraţii jamaicani, urmând ca apoi să vă implicaţi în conflictul dintre Naţiunile Unite (conduse de SUA) și China, două super-puteri care au încălcat teritoriul Venezuelei pentru a reinstaura ordinea. Fiecare facţiune este în conflict cu celelalte și îndeplinirea misiunilor va atrage automat antipatie din toate direcţiile. Iar în măsura în care grupările vă furnizează armament și vehicule de luptă, acest lucru nu va fi de dorit. Aşa că va trebui să alternaţi misiunile pentru diferite facţiuni dacă doriţi să fiţi sprijiniţi de cât mai multe… dacă întradevăr vă pasă cum jucaţi.
Sistemul de alianţe nu este însă bine pus la punct și nu veţi simţi niciodată că vă jucaţi angajatorii pe degete. De exemplu, vă puteţi deghiza în membrii grupărilor dacă le conduceţi vehiculele, dar atacarea unei facţiuni cu vehiculele altei facţiuni nu va genera un nou conflict între ele. Pe de o parte, dacă atacaţi o facţiune deghizat, soldaţii îşi vor da seama imediat cine sunteţi și vor raporta superiorilor prin radio, dar pe de altă parte, în cazul în care capturaţi un vehicul inamic pentru a vă infiltra într-o bază, veţi fi supuși riscului să fiţi atacaţi de trupele care ar trebui să vă fie aliate. La început poate nu veţi da importanţă acestui fapt, dar în momentul în care un tanc aliat vă aruncă în aer mașina la bordul căreia tocmai aţi urcat, lucrurile devin dezamăgitoare.
Și mai enervant e că dacă nu aveţi grijă, puteţi să vă stricaţi relaţia cu o grupare din cauza bug-urilor. De exemplu, de multe ori soldaţii aliaţi vă vor raporta superiorilor dacă folosiţi o mașină parcată a grupării. Sau doar dacă vă faceţi de cap și îl împingeţi pe unul din ei din greșeală. În plus, soldaţii vă înregistrează fiecare mișcare de la o distanţă uimitoare, astfel încât de multe ori nu veţi avea șansa să ajungeţi în cele cinci secunde pe care le aveţi la dispoziţie să neutralizaţi persoana care vă raportează. Acest bug al soldaţilor atotștiutori face folosirea armelor silenţioase sau a puștii cu lunetă nu doar imposibilă, ci și inutilă.
Toată tevatura cu facţiunile poate fi dată uitării în momentul în care aflaţi că puteţi "negocia" pacea dacă dispuneţi de banii necesari. Așa că singurele lucruri care rămân interesante sunt misiunile. Iar acestea din păcate nu dau dovadă de prea multă imaginaţie. Atât misiunile principale care duc firul narativ mai departe, cât și cele secundare, presupun distrugerea unei clădiri, capturarea sau asasinarea unei persoane importante, protejarea unui obiectiv sau o cursă contra timp pe mare sau pe uscat. Ar mai fi de menţionat și misiunile de capturare a bazelor inamice, în care trebuie să distrugeţi clădirile care generează continuu soldaţi inamici și să chemaţi pe urmă un transport aerian cu unităţi aliate.
Aliaţii îi obţineţi tot prin acest tip de misiuni. De-a lungul jocului veţi face cunoștinţă cu un pilot de elicoptere, un pilot de avioane cu reacţie mereu beat și un mecanic auto. Împreună cu Fiona, fătuca guralivă care vă va ghida în toate misiunile, cei trei vă vor face viaţa un calvar. Asta fiindcă în cel mai bun caz, comentariile lor sunt inutile. De cele mai multe ori însă, ei dau indicaţii proaste. Când protejaţi obiective, dacă Fiona spune că inamicii vin dintr-o anumită direcţie, ei vin tocmai din direcţia opusă. Iar când vă plimbaţi pe harta imensă fără un motiv anume, ea vă va aminti mereu că dacă sunteţi în pană de idei, vă așteaptă în bază cu indicaţii. Pilotul de elicopter, chemat pentru a culege resurse, va încurca de multe ori armamentul cu depozitele de petrol sau va comenta iritat că el trebuie să fie mereu cel care vă salvează posteriorul. Iar la cel mai mic semn de foc de armă se va retrage urgent în bază.
Bombardamentele aeriene, specialitatea pilotului de avioane, nu le veţi folosi prea des din simplul motiv că durează prea mult până indicaţi locul în care doriţi atacul. Este mult mai ușor să omorâţi totul într-o mișcare continuă decât să staţi pe loc pentru a da ordine. Și este foarte probabil ca pilotul să omită ordinul primit, din cauza acelorași bug-uri care umbresc experienţa de joc. Iar mecanicul poate să vă construiască mașini doar dacă veţi colecţiona piesele auto ascunse pe toată harta (la o terminare completă a jocului nu am reușit să găsesc mai mult de 10 piese din cele câteva sute). Poate cea mai distractivă experienţă pe care v-o aduc aliaţii sunt misiunile de tip pariu, în care trebuie să distrugeţi diferite ţinte într-un anumit interval de timp cu tot felul de arme ieșite din tipar. De exemplu, să distrugeţi mașini în cădere cu un tun anti-aerian.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau