Metro 2033 – RePlay Review

Metro 2033 – RePlay Review

Lumile postapocaliptice fac parte cu certitudine dintre subiectele preferate ale producătorilor de jocuri din spaţiul fost sovietic. Din direcţia respectivă au venit S.T.A.L.K.E.R.: Shadow of Chernobyl sau Cryostasis, titluri cu o atmosferă cel puţin aparte. Cu toate acestea, reputaţia aceloraşi producători nu e prea bună, jocurile lor înotând în tot felul de probleme tehnice.

În combinaţie, calitatea poveştilor şi neplăcerile tehnice i-au făcut circumspecţi pe jucători, iar Metro 2033 nu se abate nici el de la această linie amestecată. La fel ca foştii lor colegi de la GSC, ucrainenii de la 4A Games s-au inspirat din literatură pentru shooterul lor postapocaliptic: mai exact, romanul omonim al tânărului scriitor rus Dmitry Glukhovski.

Acţiunea din Metro 2033 se petrece într-o Moscovă distrusă de un holocaust atomic, supravieţuitorii retrăgându-se în tunelurile celebrului metrou din capitala rusă şi transformând staţiile în mici comunităţi. Dintre toţi aceşti nefericiţi se remarcă Artyom (nu fotbalistul, staţi cuminţi!), un tânăr ce nu a cunoscut niciodată lumea de la suprafaţă, dar care descoperă că este oarecum imun la atacurile telepatice ale monştrilor cunoscuţi drept „Dark Ones”.

Mulţumită acestui „dar”, Artyom este trimis să livreze un mesaj critic, dar nu foarte clar, într-o altă staţie de metrou – Polis – aflată în partea opusă a reţelei de tuneluri. În mod evident, toată călătoria sa este esenţială pentru supravieţuirea întregii umanităţi, iar întreaga povestea este spusă direct din punctul său de vedere. Totuşi, Artyom nu vorbeşte decât între misiuni, în timpul jocului el fiind mut în cel mai pur stil Half-Life 2 cu Gordon Freeman la putere, ceea ce strică destul de mult imersiunea şi eventuala empatie cu misiunea lui.

Pe de altă parte, acţiunea este presărată cu secvenţe cinematice semi-interactive, surprinzător plasate. M-am trezit destul de des că eroul îşi ia destinul în propriile mâini virtuale, ca apoi, la fel de brusc, să reiau controlul într-o situaţie extrem de încinsă. Aceste treceri neaşteptate adaugă mult la atmosfera apăsătoare din subterane, prost sau deloc iluminate, pline de resturi şi, mai ales, de tot felul de monştri înfricoşători.

Cum să scapi cu căciula întreagă din tunel

Deoarece Artyom trebuie să traverseze un labirint întins de tuneluri, mare parte din aventura sa implică trecerea în nefiinţă a diverşi inamici, oameni sau monştri. Lumea subterană este împărţită în tot felul de colonii, nu toate prietenoase şi mulţi bandiţi bântuie în căutarea „turiştilor” neatenţi. Unii supravieţuitori sunt nazişti, alţii comunişti şi Artyom pică la mijloc în conflictul lor, o evidentă critică a celor două sisteme totalitariste ce au schimbat faţa lumii în ultimele decenii. Pe lângă luptele cu oamenii, tot felul de monştri, zombie şi mutanţi îi stau în cale eroului nostru. Acţiunea devine rapid extrem de încinsă, mai ales că toate animalele au fost dotate cu o viteză ieşită din comun.

Creaturi pe patru sau două picioare, înaripate sau eterice te forţează să fii în permanenţă în mişcare, să te retragi sau să te învârţi în spaţiile înguste din tuneluri. Adesea m-am trezit că-mi trag gloanţe în bocanci degeaba, pentru că monstrul era demult în spatele meu sau la trei metri distanţă, ecranul deja se înroşise a moarte, iar eu doar irosisem muniţie preţioasă. Trebuie să fii un as al ochitului ca să nu încarci la nesfârşit acelaşi checkpoint, fiindcă monştrii nu se lasă uşor, iar cartuşele normale nu sunt prea eficiente.

Se pot folosi, ce-i drept, gloanţe din stocurile militare care au supravieţuit holocaustului atomic, ele fiind destul de rare; totuşi, această muniţie aparte e mai folositoare ca monedă de schimb la diverşii comercianţi întâlniţi în colonii. Arsenalul nu este deloc variat şi Artyom poate căra cu el o singură armă dintr-o clasă anume: un pistol, o puşcă, explozibili, modul lor de funcţionare subliniind atât starea deplorabilă în care se află umanitatea, cât şi relativa lipsă de experienţă a protagonistului: pistolul suferă la capitolul precizie, shotgun-ul se încarcă enervant de greu, iar dinamita aterizează adesea oriunde, numai în capul inamicilor nu.

Ca ultim bastion al rezistenţei armate ai şi un cuţit, dar e nevoie de minim 10 lovituri pentru a pune la pământ şi cel mai amărât bandit. Cât despre monştri, misiune imposibilă, aşa că scotocitul cadavrelor pentru gloanţe este sport de bază în Metro 2033. Arma albă este mai eficientă dacă o arunci de la distanţă, pentru că jocul include şi o serie de secvenţe stealth în care trebuie eliminate patrule.

Problema majoră este că un singur cuţit aruncat aiurea este suficient pentru ca toţi inamicii să afle instantaneu unde se află Artyom. Noţiunile de rază de acţiune sau scripturile pentru o distanţă de la care să se audă anumite mişcări nu le-au trecut prin cap celor de la 4A Games, iar AI-ul atoateştiutor, atotputernic şi atoatevăzător prin întuneric (fără vreo sursă de lumină) nu te atrage prea mult timp să tot reiei la infinit o salvare.