Monkey Island 2 Special Edition: LeChuck’s Revenge Review

Monkey Island 2 Special Edition: LeChuck’s Revenge Review

Fie că e nostalgie sau curiozitate faţă de o epocă despre care au auzit, dar pe care n-au trăit-o niciodată, gamerii pare că s-au întors cu faţa spre adventure. Un segment de nişă care se dovedeşte a fi suficient de substanţial pentru a motiva producerea unor serii episodice (Tales of Monkey Island, Sam & Max) urmate de remake-uri ale unor jocuri celebre (Monkey Island Special Edition şi titlul de faţă).

În timp ce varianta îmbunătăţită a primului MI nu m-a dat pe spate, fundalurile, animaţiile şi în genere design-ul din Monkey Island 2 Special Edition sunt mult mai atente şi detaliate. De la încăperile anacronice în care veţi găsi automate de răcoritoare alături de ancore şi până la satele de vacanţă dotate cu toate cele necesare unui turist american (chioşc de cadouri, magazin de antichităţi sau diverse prăvălii cu tematici pe cât de variate, pe atât de excentrice).

În rest, e acelaşi conţinut ca şi în varianta originală. Ocazional cu bonusul de a putea asculta comentariile lui Dave Grossman, Tim Schafer şi Ron Gilbert vizavi de diverse etape sau anecdote din cadrul producţiei jocului şi conceperii unor puzzle-uri. Şi o galerie de artă conceptuală şi ilustraţii de décor, deblocate odată cu progresul în poveste.

În privinţa poveştii, au trecut câteva luni bune de la distrugerea piratului-fantomă LeChuck, cel mai fioros căpitan din zona celor Trei Insule, cadrul general în care se desfăşoară seria Monkey Island. Tu eşti Guybrush Threepwood, acelaşi festival de stângăcie şi pirat închipuit care a servit drept protagonist în predecesor.

Părăsit de Elaine într-o manieră suficient de crudă încât să se lase şi cu botezarea ogarului personal Guybrush şi abuzat de Largo LaGrande, secundul lui LeChuck, eroul nostru nu se lasă înfrânt de toate obstacolele ridicole care i se ridică în faţă. Cu scopul declarat de a descoperi legendara comoară Big Whoop, Threepwood face ce face şi îşi învie duşmanul de moarte din greşeală, iar ceea ce urmează nu e greu de ghicit: un număr aproape enervant de puzzle-uri a căror logică sfidează orice v-ar fi putut învăţa părinţii, profesorii şi oricine n-a folosit vreodată o maimuţă drept monkeywrench.

Unele din cele mai lăudate momente ale seriei sunt condensate în acest titlu – concursul de scuipat, trimiterile la Războiul Stelelor sau finalul suprarealist sunt toate argumente solide pentru scorurile impresionante pe care le-a înscris MI2 la lansare în rândurile criticilor. În plus, variaţia în puzzle-uri (care pretind intuiţie, memorie, un strop de demenţă şi o unghie de autism) nu stagnează niciodată asupra inconvenientelor de genul vânătorii de pixeli sau reutilizarea unui obiect pentru prea multe puzzle-uri.

Nu pot să vă mint. Monkey Island 2: Le Chuck’s Revenge e plin de obstacole la graniţa demenţei. Spaţiul de desfăşurare e şi el considerabil mai mare decât cel din primul joc şi uneori căutarea unui indiciu pe cele trei insule pe care se întinde majoritatea aventurii s-ar putea să pară aproape la fel de sisifică precum în The Dig. Pe de altă parte, destul de multe dintre provocări sunt independente, astfel încât cronologia e lăsată la latitudinea jucătorului.

Interfaţa nu stă nici ea în calea rezolvărilor. E curată, ergonomică, ridicol de uşor de folosit şi demonstrează încă o dată că point-and-click e o cale mult preferabilă experimentelor de perspectivă şi control din amurgul genului adventure.

Lansarea iniţială în 1991 a impresionat gamerii vremii prin grafica detaliată, în 256 de culori. Poate că asta le-a oferit şi producătorilor ceva mai mult detaliu cu care să lucreze la restaurare, mai ales după ce The Secret of Monkey Island Special Edition a născut forfotă vizavi de grafică şi calitatea scăzută a remake-ului. Prin comparaţie, Monkey Island 2: Le Chuck’s Revenge Special Edition arată senzaţional. Decorurile au fost pictate cu atenţie şi sunt extrem de fidele originalelor, ca şi personajele de altfel. Cu toate astea, avantajele tehnologice au permis fizioniomii mult mai expresive, fără să facă rabat de la convenţia de desen animat.

Pentru nostalgicii care vor prefera să joace în varianta clasică, spre deosebire de primul MI Special Edition, se oferă posibilitatea de a păstra vocile. Le puteţi dezactiva din meniu, sigur, dar având în vedere că actorii sunt cei deja consacraţi (Dominic Armato în rolul lui Guybrush, Earl Boen e LeChuck, Alexandra Boyd e aceeaşi Elaine, iar binecunoscutul Phil LaMarr îi dă viaţă lui Dread) nu văd niciun motiv pentru care să o facă.

Tot la capitolul audio, merită menţionat că Monkey Island 2 a fost primul adventure LucasArts care să se folosească de tehnologia iMuse. Care permite activarea şi dezactivarea anumitor instrumente sau sunete ambientale individuale în funcţie de poziţia personajului pe ecran, un efect deopotrivă interesant şi imersiv. Imaginaţi-vă că vă apropiaţi de un local pirateresc – se adaugă o nuanţă tipică corsarilor temei generale. Practic, există zeci de variaţii ale melodiilor deja cunoscute, legate şi alterate în funcţie de poziţia eroului faţă de anumite puncte importante de pe ecran.

Pentru Special Edition muzica a fost remasterizată, dar e compusă din aceleaşi partituri şi melodii cu care ne-a obişnuit originalul. Sunetele şi vocile care complementează fundalul sunt şi ele aduse la standarde contemporane, deşi simplitatea şi conceptul minimalist al zgomotelor de altfel sugestive nu vă va face să scoateţi untul din sistemul surround pe care l-aţi putea avea acasă.

Drept urmare, e greu să-i găseşti neajunsuri acestui joc. Ba nu, nu e greu. E aproape imposibil. Având în vedere genul şi consistenţa poveştii, obstacolelor şi dialogului, mă hazardez să spun că noul Monkey Island 2 e printre cele mai bune zece adventure-uri făcute vreodată. Iar faptul că e o continuare nu face decât să-i creasă meritul: e una din acele puţine continuări mai bune decât originalul. Schiţele din secţiunea bonus ilustrează o abordare destul de clasică în umor, net superioară majorităţii concurenţei.

Aşa cum LucasArts a luat în considerare doleanţele fanilor vizavi de brevitatea primului titlu din serie în ’91, au demonstrat că pot pleca urechea şi aproape 20 de ani mai târziu. Principalele reproşuri adresate primului titlu erau grafica nedemnă de un remake contemporan şi lipsa vocilor din varianta clasică de joc. Ceea ce în esenţă înseamnă că au măturat defectele şi au finisat a doua parte până în pragul perfecţiunii.