Napoleon: Total War Review

Napoleon: Total War Review

Mais c’est la vie. Asta e convenţia. Mi-am pus problema îngrădirii înainte de a da drumul jocului, iar perspectiva acestei alternative mi-a permis să trec prin campanii fără prea multă bombăneală. Şi asta pentru că în locul libertăţii, producătorii au îndesat cât de mult conţinut narativ au putut fără ca titlul să pară stufos sau plictisitor. De la marşul înspre Viena şi până la războiul cu cea de-a patra Coaliţie, drumul e înţesat cu referinţe istorice şi evenimente reale. Alterarea acestor mici „ţâmburuşi” de pe harta Europei este posibilă într-o manieră limitată, dar soluţiile şi planurile de care aveţi nevoie pentru a îndeplini obiectivele campaniilor nu sunt multe la număr, deşi se înmulţesc odată cu a doua şi a treia campanie, care sunt un pic mai „aerisite”.

Nivelul calitativ al istorisirii este totuşi ridicat. Mai fluentă şi mai naturală decât în oricare din Total War-urile anterioare, cariera militară a lui Bonaparte nu e doar educativă (şi din perspectiva mea, extrem de interesantă) ci şi foarte realistă, datorită scripting-ului inteligent în ceea ce priveşte succesiunea de evenimente pe care le declanşezi şi a modului în care se clădeşte o oarecare tensiune atunci când ai în faţă o bătălie istorică de proporţii (trebuie menţionat că Trafalgar, Embeleh, Dresda, Waterloo şi Austerlitz nu sunt încorporate în campanie, ci trebuie deblocate ca misiuni independente). Aliaţii te vor trăda, mini-statele tind să comită mârşăvii fără pic de obraz în momentul în care nu pui biciul pe ele, iar atriţia şi alţi factori geografici conturează credibil atât ascensiunea, cât şi declinul Imperiului.

Campaniile sunt patru la număr şi includ un tutorial despre debutul carierei lui Napoleon, cea dintâi campanie „serioasă”, Italia, fiind urmată de dezasamblarea sistematică a enclavei austriece de pe teritoriile iberice. Apoi, campania din Egipt de la crepusculul secolelor 18 şi 19 descrie lupta francezilor nu doar cu Nizami Cedid, mameluci, beduini sau englezi, ci şi cu condiţiile dure ale deşertului sau, în lipsa unor populaţii prietenoase, cu absenţa diplomaţiei – unde va trebui să reuşeşti acolo unde Napoleon a eşuat.

Miezul este reprezentat de „Mastery of Europe”, ceva mai deschisă şi non-liniară, desfăşurată (aşa cum sugerează numele) pe suprafaţa întregului bătrân continent, conservând gameplay-ul transmis din joc în joc de la Shogun încoace. Iar dacă nu vă plac croissanţii, Edith Piaf sau vorbitul pe nas, puteţi lua partea Austriei, Angliei, Prusiei sau Rusiei împotriva comandantului Marii Armate. Conţinutul nu e vast în sensul brut, dar oferă destule posibilităţi încât să îndepărteze, cel puţin în mintea mea, dezbaterea vizavi de legitimitatea lui Napoleon: Total War ca sequel şi nu expansion pentru Empire.

Pentru că din punct de vedere vizual, cam tot aia e. Sigur, cu mici adiţii cum ar fi efectele obuzelor asupra terenului în timpul bătăliilor sau nori, ceaţă, nuanţe de culoare în funcţie de anotimp şi alte artificii meteorologice din harta turn-based, dar în esenţă e acelaşi motor şi asta se poate vedea cam din primele cinci minute de joc. Cu toate astea, Creative Assembly n-au dormit în post cu straiele de săptămâna trecută, iar cele 355 de uniforme, modelarea migăloasă şi veridică a unităţilor, de la tunuri Howitzer sau legendarii Dragooni sunt o mărturie cât se poate de elocventă în acest sens.

Probabil că unii se întreabă cum poţi retrăi asemenea momente istorice având în vedere durata clasică a unei ture în seria TW. Răspunsul e simplu: de această dată, un „End Turn” avansează acţiunea cu două săptămâni. O altă inovaţie importantă este modul în care recuperaţi armata pierdută – pe teritorii care vă aparţin, rândurile decimate se vor reconstrui de la sine.

Latura de macromanagement pe de altă parte e tradiţională şi simplă, întrucât puteţi ocupa oraşele paşnic sau le puteţi stoarce de resurse. Evident, fiecare alegere are impactul aferent asupra fericirii populaţiei şi prea multe zumzete cinice pe străzile Imperiului pot duce la revolte. Pentru a vă convinge supuşii că sunteţi totuşi alesul Flăcării Violet, puteţi scădea taxe sau construi structuri orientate spre divertismentul şi culturalizarea omului de rând.

Diplomaţia merge şi ea pe aceeaşi linie. Un tratat cu prea multe elemente va fi refuzat din start, drept pentru care sunteţi încurajaţi să menţineţi cerinţele şi ofertele în parametrii minimi. E important şi raportul politic al unei naţiuni faţă de voi – un protectorat vă va oferi jumătate din profitul său, alături de drepturi de logistică militară prin teritoriile sale şi garanţia că, indiferent de cine vă calcă pe coadă, va merge până în pânzele albe ca să vă ajute.