Neverend Review

Neverend Review

  Faptul că în acest an am avut şi vom avea parte de titluri de referinţă ale genului RPG (The Elder Scrolls IV: Oblivion, Neverwinter Nights 2 şi Gothic III) nu înseamnă că jocurile mai puţin cunoscute ar trebui să fie ignorate. Din experienţa avută de exemplu cu Zanzarah The Hidden Portal, ştiu că acestea din urmă pot avea idei originale, a căror implementare poate aduce satisfacţii mai mari decât în cazul jocurilor cu o promovare bazată în principal pe faptul că sunt continuări ale unor titluri de succes. Iată de ce am urmărit cu atenţia Neverend, un RPG-ul realizat de Mayhem Studios care promitea multe, judecând după imaginile şi filmuleţele date publicităţii.

     Din nefericire, prima impresie este nu proastă, ci deosebit de proastă. Atât de traumatizat şi descurajat am fost în primele ore de joc, încât am fost de multe tentat să îl dezinstalez fără nici o ezitare. Abia când ajungi la o treime din timpul total de joc, începi să observi că Neverend nu este un joc tocmai rău. Până atunci însă, trebuie să vă obişnuiţi cu faptul că vocile sunt uneori cretine, leneşe şi se potrivesc ca nucă în perete cu personajele (un exemplu fiind primarul din Mildrew). De aceea, faptul că toate dialogurile sunt vorbite nu este neapărat un lucru îmbucurător. Mai mult, aceastea prezintă greşeli gramaticale, iar unele nu corespund cu vocile. O altă dovadă de amatorism sunt tutorialele video care, deşi te ajută să înţelegi principiile şi mecanică jocului, sunt însoţite de glume complet tâmpite, absolut fără nici un haz.

     Povestea nu este una chiar banală şi are marele merit că ţi se dezvăluie treptat şi este destul de captivantă, constituind de altfel principalul motiv pentru a termina jocul, în ciuda faptului că îţi cauzează dese bătăi de cap şi nervi întinşi la maxim. Şi un prim exemplu ar fi chiar introducerea, unde nu se spune ce caută Agavaen, personajul principal, într-o bandă de hoţi. Aflăm doar că datorită frecventelor neînţelegeri dintre membrii bandei, o parte din ei au plecat, jefuindu-i atât pe ceilalţi, dar şi furând amuletă de la gâtul lui Agavaen. Pentru a recupera amuleta şi comoara trebuie traversată o mlaştină pentru care ai nevoie de o călăuză, găsirea acestuia făcându-se în urma îndeplinirii unor questuri – astfel începe povestea propriu-zisă. Nu am să intru în detalii privind povestea jocului pentru a nu-i strică farmecul, însă ea este dezvăluită gradual, cu bun-simţ şi logică, având parte de două finaluri diferite (good and bad), în funcţie de reputaţia eroinei.

    Neverend este structurat în două părţi distincte: partea de adventure şi cea de luptă. Când Agavaen vizitează locaţii importante din joc, Neverend se transformă într-un adventure cu fundaluri pre-renderizate (unele arătând foarte bine) în care personajul principal se mişcă doar din tastatură. Se poate însă interacţiona cu mediul înconjurător cu ajutorul mouse-ului a cărui icoană se schimbă în funcţie de context (use, look, enter etc.). În afara oraşelor, Agavaen se deplasează tot doar cu ajutorul tastaturii, doar că perspectiva se schimbă într-una top-down. Aş fi putut ignora faptul că nu există zoom, că nu se poate roti camera, că ea este fixă şi că mouse-ul este inutil, dacă ar fi fost implementată măcar un mini-map, sau măcar o opţiune de a vedea harta întregului ţinut. Absenţa hărţii te face că în primele ore de joc să te rătăceşti foarte des şi astfel să fii obligat să înveţi aproape fiecare ecran de joc. Este deosebit de frustrant să nu ştii unde eşti şi unde trebuie să ajungi, şi să fii nevoit să ieşi din joc şi să consulţi harta în format jpg (Neverend nu se împacă bine cu Alt-Tab), hartă care de altfel este inutilă după un timp, deoarece îţi prezintă doar locaţiile importante.

     Un al doilea mare neajuns al jocului este că pe lângă perspectiva top-down deosebit de enervantă în acest context, luptele au loc la intervale şi în locaţii aleatoare, astfel că, deşi ai învăţat drumul din A în B, parcurgerea acestei distanţe poate lua de cel puţin două ori mai mult timp decât ai estimat. La aceste ruperi de ritm se adaugă un alt motiv pentru care începi să înjuri şi să îţi blestemi zilele. Şi anume faptul că Neverend are prostul obicei să crape, şi nu rar, ci foarte des. Singura soluţie este să salvezi în permanenţă, să nu suprapui salvarile şi să te rogi să nu fii nevoit să reiei o luptă câştigată pe muchie de cuţit, căci acestea pot depinde de câţiva factori a căror valoare variază de fiecare dată.

     Luptele sunt de două feluri. În cele prestabilite, inamicii sunt poziţionaţi în anumite locuri şi rămân aceiaşi, indiferent de nivelul la care a ajuns personajul principal. Astfel că după un timp poţi estima dacă ai şanse să ieşi victorios. Pe de altă parte, o luptă purtată în condiţii absolut identice (aceleaşi arme, aceeaşi ordine a loviturilor şi a vrăjilor) poate avea rezultate destul de diferite, putând câştiga sau pierde când nu te aştepţi. Şi asta din cauza imposibilităţii de a ghici frecvenţă cu care critical hits sunt date de o parte şi de alta.

     Situaţia se complică când vine vorba de luptele aleatorii, adică cele în care inamicii nu sunt pe hartă, ci apar de nicăieri, după cum spuneam, la intervale şi în locuri aleatorii. Din fericire însă, Neverend beneficiază de un level-scaling de bun-simţ, astfel că rareori ai ghinionu’ să dai peste inamici mai puternici decât tine. De menţionat că şansele de a te bate mai des şi împotriva unor adversari mai puternici cresc pe măsură ce te îndepărtezi de drum sau de oraşe. În acest caz, singura soluţie este fuga. Însă adversari mai puternici înseamnă mai multă experienţă câştigată, deci tentaţia de a încerca să câştigi este mare. Dar ce folos dacă jocul crăpa, în pofida faptului că ai petrecut minute bune încercând să găseşti modul optim de a învinge?

 Sistemul de luptă este unul asemănător cu cel din Final Fantasy. Ordinea şi frecvenţa loviturilor este dată în cea mai mare parte de valoarea atributului Agility, mai important decât Strength sau Intelligence, chiar dacă eşti warrior, respectiv mage (sau un caracter hibrid). Dacă ai investit în Agility, pe lângă şansele crescute de evade şi critical hits, poţi lovi mai des, chiar de trei ori înainte de a fi atacat. Al doilea factor este tipul de armă, cu un hammer lovind mai rar decât cu o light sword. În al treilea rând, contează şi tipul atacului: cu atât este mai puternic şi are efecte secundare mai multe (bleeding, disruption), cu atât următoarea lovitură pe care o dai este întârziată. De asemenea, contează şi diferenţa de nivel dintre Agavaen şi adversari, precum şi numărul acestora şi al însoţitorilor pe care îi poate avea Agavaen. Concret, dacă Agavaen este de nivel 10 şi are în faţă doi inamici de nivel 5 şi 8, prima ţintă trebuie să fie cel de nivel 8 şi trebuie ales acel combo care, fie trebuie să îl omoare de la prima lovitură, fie să permită cel puţin încă o lovitură înainte ca acesta să riposteze. În cazul luptelor cu 3-4 adversari, însă de level mic, trebuie alese loviturile simple, suficiente pentru a-i omorî şi pentru a lovi de mai multe ori înainte ca aceştia să atace la rândul lor.

     De menţionat că puterea loviturilor depinde şi de cât de agresiv poate lovi Agavaen, extremele fiind heavy defense şi heavy attack. În cazul în care condiitile în care se desfăşoară lupta nu permit lovituri dese, este de preferat heavy defense şi invers.

     Există şi un sistem de vrăji, însă este foarte greu să termini jocul cu un mage pur. Vrăjile odată învăţate nu mai pot fi uitate, însă pentru a le casta trebuie să combini diverse rune. O vrajă castata se consumă, astfel că fie combini alte rune (care dispar din inventar), fie te culci (în cort sau în hanuri), situaţie în care şi viaţa se reface în totalitate, dacă este cazul. Problema este că la început nu prea ai bani cu care să cumperi rune, soluţia fiind luptele cât mai dese şi deci şanse sporite ori de a găsi rune în chesturi, ori că monştrii să dropeze rune. Însă când ajungi aproape de jumătatea jocului banii nu mai constituie un impediment, dar cantitatea de rune ce poat fi cumpărată de la fiecare trader este finită. Din fericire, de fiecare dată când Agavaen avansează un nivel, fiecare trader îşi regenerează stocul, însă numai dacă nu ai intrat în mlaştină. Iată de ce vrăjile trebuie castate doar când este absolută nevoie, luând în considerare faptul că anumiţi inamici sunt invulnerabili în faţa armelor.

     Dacă există şanse să nu poţi cumpăra rune, nu înseamnă că banii sunt nefolositori. Chiar dacă armele nu se deteriorează, nefiind necesar să fie reparate, banii pot fi cheltuiţi la traineri de unde poţi învăţa diverse combouri sau se pot achiziţiona arme, unele sensibil mai bune decât cele din dropuri, mai ales dacă joci pe primul nivel de dificultate. Totodată se pot cumpăra poţiuni (care pot fi şi găsite) cu ajutorul cărora atributele cresc suficient de mult pentru a câştiga lupte care în mod normal ar fi dus întotdeauna la o înfrângere. Pe de altă parte, inventarul este infinit, astfel că poţi căra câte obiecte vrei, fără a fi nevoie să faci drumuri la traderi pentru a le vinde. De menţionat că niciodată nu trebuie să vă zgârciţi la bani când vine vorba de poţiuni de viaţă, având în vedere că aceasta nu se reface decât dacă dormiţi, iar numărul corturilor ce pot fi găsite este mic. Plus că deseori vă veţi afla departe de oraşe, iar drumul până la ele, după cum spuneam, este presărat cu lupte aleatorii şi cu crăpări ale jocului.

     Apropo de buguri, pe lângă cel legat de salvări, există şi buguri grafice. În primul rând, în unele locaţii lipsesc texturi. În al doilea rând, în timpul unei lupte, unii adversari morţi sunt arătaţi ca fiind vii, chiar dacă nu pot fi atinşi sau nu pot ataca. Mai mult, există un bug supărător de gameplay. Dacă în timp ce te baţi Agavaen moare şi continui cu cei din party, indiferent de rezultatul luptei, jocul crăpa, iar lupta trebuie reluată, în cazul în care n-ai uitat să salvezi.