Ninja Gaiden Sigma – RePlay Review

Ninja Gaiden Sigma – RePlay Review

Cine nu-şi aminteşte de anii ’90, când închiriam casete VHS şi priveam filme cu karate în care jucau Chuck Norris, Jackie Chan ori Bruce Lee iar apoi ieşeam în faţa blocului pentru a ne demonstra “măiestria” în artele marţiale împotriva prietenilor? Eu n-am uitat, aşa cum nu am uitat nici celebrele filme cu ninja (sau “nija”, cum pronunţam noi pe atunci) care erau cele mai căutate în vremurile acelea. Nu ştiu dacă vestimentaţia, misterul, stilul de luptă sau faptul că dispăreau şi apăreau într-o clipită ne fascina atât de mult, dar cert e că ninja au ramas eroii noştri favoriţi.

Primul joc video cu ninja care a ajuns în mâinile mele a fost Saboteur II pe un Commodore 64, pe care l-am terminat de câteva ori. A urmat seria Ninja Gaiden, începută în 1988 pe platforma Nintendo, primită foarte bine de fani şi care a deschis cu adevărat porţile titlurilor de acest gen. A urmat apoi o perioadă fără niciun titlu din serie, dar în 2004 producătorii japonezi Team Ninja profită de tehnologia consolei Xbox de la Microsoft şi lansează Ninja Gaiden. Titlu care la scurt timp este îmbunătăţit prin Ninja Gaiden Black, în 2005.

Doi ani mai târziu, fanii Sony au avut pentru prima dată ocazia să intre în pielea lui Ryu Hayabusa (personaj cunoscut şi din seria Dead or Alive), în Ninja Gaiden Sigma, joc lansat exclusiv pentru PlayStation 3. Ninja Gaiden Sigma nu este doar o portare pe o consolă next-gen, producătorii având grijă să introducă multe elemente noi pentru a satisface chiar şi cei mai înrăiţi pasionaţi. Pe lângă modificările aduse design-ului şi graficii, au fost introduse noi arme, tipuri de inamici, misiuni, un clasament online şi chiar un personaj nou, disponibil pentru câteva capitole. Aceasta e o vânătoare de demoni cu un decolteu foarte generos, pe nume Rachel, o luptătoare mai lentă decât Ryu, dar cu o armă mai devastatoare. Cei mai buni jucători de Ninja Gaiden vor avea parte şi de misiuni speciale sau posibilitatea de modificare a nivelului de dificultate, opţiuni care se deblochează doar după ce vor termina modul “Story”.

Fără prea multe introduceri, jocul începe cu un filmuleţ destul de scurt, în care Ryu Hayabusa sare dintr-un copac şi ucide un alt ninja. Deşi puţin dezamăgit de lipsa introducerii, am decis să merg mai departe şi, ajutat de micile indicii de la început, aflu de posibilităţile eroului de a face salturi spectaculoase pe ziduri, omor câţiva inamici, urmând ca apoi să-mi iasă în cale deja primul boss, Master Murai. După victoria împotriva acestuia, începe cu adevărat povestea: Imperiul Vigoor, în frunte cu samuraiul Doku, a dat năvală peste satul natal al lui Ryu şi a distrus tot ce i-a stat în cale. Bineînţeles că eroul nostru caută răzbunare şi astfel veţi porni în căutarea lui Doku, cu scopul de a-l ucide. Trebuie menţionat ca povestea nu are prea mult substrat, deşi personal mă aşteptam la mai mult, dar intenţia producătorilor a fost aceea de a pune pe primul plan luptele şi acţiunea propriu-zisă, lăsând povestea pe un plan secundar. Dar staţi fără grijă, cine e interesat foarte mult de poveste poate citi cărţile găsite de-a lungul aventurii.

Sistemul de control este acela cu care ne-am obişnuit din alte titluri asemănătoare: există un buton pentru atac rapid, unul pentru atac puternic, dar mai lent, unul pentru salturi, iar ultimul pentru atac de la distanţă (shuriken-uri, arc şi săgeţi). Cele patru butoane sunt cele de bază, dar dacă vreţi să fiţi cât mai eficienţi în înfrunarea inamicilor veţi avea nevoie cu siguranţă de L1 (Left 1 Button) pentru gardă şi de R1 (Right 1 Button) pentru mişcarea camerei şi poziţionarea eroului în centrul ecranului. Un minus major al titlurilor precedente a fost camera haotică, deoarece se întâmpla ca exact în mijlocul vreunei înfruntări cu o hoardă de inamici, camera să o ia razna iar apoi să fiţi înconjuraţi şi ucişi fără drept de replică. Ninja Gaiden Sigma nu a fost îmbunătăţit prea mult în acest sens, singurul ajutor din partea producătorilor fiind butonul pentru poziţionare amintit mai devreme. Folosirea lui, deşi utilă în majoritatea situaţiilor, în spaţii strâmte nu duce la niciun rezultat, camera fiind în continuare problematică.

Jocul se întinde pe 19 capitole, aproape fiecare dintre ele terminându-se cu o luptă finală contra unui inamic de tip boss. Există capitole în care nu înfruntaţi bossi, dar acest lucru este compensat de unele porţiuni în care parcă apar unul după altul, astfel că abia aveţi timp să vă vindecaţi cu poţiuni de viaţă şi sa răsuflaţi uşuraţi. Există şi câteva puzzle-uri, de multe ori infantile, de genul „căutăm cheia X pentru poarta X şi cheia Y pentru poarta Y”; sincer sa fiu mi-aş fi dorit să se fi lucrat mai mult la ele. Locurile prin care treceţi nu sunt foarte diversificate, dar toate vor reprezenta o provocare. Dacă la începutul jocului am fost plăcut surprins de clădirile japoneze şi de inamicii bipezi în carne şi oase, spre sfârşit mi-a lăsat un mic gust amar, fiindcă am obosit alergând prin labirinturi şi caverne întunecate, omorând creaturi din ce în ce mai hidoase.

Această părere este strict personală, mulţi dintre voi poate că vor fi fericiţi când vor tăia în carne vie tot felul de monştri sau viermi uriaşi prin dungeon-uri, dar eu unul nu am fost, deoarece pentru mine un ninja înseamnă un asasin ce ucide alţi oameni, nu creaturi fantastice. Un asasin misterios care zboară prin copaci, dispare într-un nor de fum şi care nu-şi dezvăluie identitatea niciodată, nicidecum cineva care are vreo legătură cu monştri. Acest aspect nu m-a făcut să întrerup jocul vreodată, deşi senzaţia că joc Devil May Cry şi nu un joc cu ninja mi-a apărut în minte de câteva ori.