Portal 2 Review

Portal 2 Review

Sunt jocuri ce rămân în istorie pentru poveste, dialoguri şi personaje. Altele pentru umorul debordant. Unele impresionează prin grafică, iar o foarte mică parte marchează un salt înainte atât de profund, încât nu le poţi ignora impactul nici dacă vrei. Mai sunt însă unele titluri atât de… diferite faţă de celelalte, încât nici nu-ţi dai seama care-i treaba cu toată nebunia, de unde atâta hype. Portal e unul dintre ele. Portal 2 trebuia să devină realitate.

A trecut ceva timp

Aşadar, la aproape 4 ani distanţă, suntem invitaţi să continuăm testarea. Însă 4 ani au însemnat ceva mai mult în lumea lui Chell, protagonista silenţioasă din predecesor (şi deci posibilă rudă a lui Gordon Freeman) care acum are un nou look şi se trezeşte într-o cameră derăpănată de motel, ce prefigurează  starea deplorabilă în care au ajuns laboratoarele Aperture de când le-am vizitat ultima dată. Vestea bună e că nu vom pierde foarte mult vremea pe acolo, deoarece Wheatley, o aşa-numită sferă de personalitate cu accent britanic, este decis să ne ajute să evadăm… dacă-l luăm şi pe el, bineînţeles. Nimeni nu vrea să stea la nesfârşit printre ruine, nu?

Problema e că drumul spre Iad e întotdeauna pavat cu intenţii bune, iar în loc să evadaţi o să reuşiţi contraperformanţa de a o reactiva pe GLaDOS (Genetic Lifeform and Disk Operating System), ale cărei sentimente sunt descrise cel mai bine de una dintre replicile ei… „amândoi am spus multe lucruri pe care le vei regreta”. Aşa că până la urmă ajungi din nou cu o borma… uhm, un „Portal gun” în braţe, sub atenta supraveghere a acestei inteligenţe artificiale malefice care pe de o parte vrea să rezolvi cât mai multe teste, dar pe de alta are pentru tine şi nişte surprize… mortale.

Povestea devine însă mult mai interesantă pe măsură ce avansezi, producătorii făcându-şi un obicei din a se juca cu aşteptările noastre. De altfel, o parte importantă a naraţiunii presupune şi o „călătorie în timp” care-ţi va arăta şi o altă faţă a laboratoarelor Aperture, una excentrică şi sensibil diferită de panourile flexibile şi turelele cu care GLaDOS încearcă să te omoare. Parte pe care am apreciat-o foarte mult, deoarece reprezintă o schimbare semnificativă în privinţa esteticii, păstrând în acelaşi timp elementele cu care ne-am obişnuit şi introducând unele noi care să complice şi mai mult lucrurile.

De asemenea, îţi recomand să nu te grăbeşti să termini jocul şi să tragi de timp pe unde poţi, de exemplu când eşti încurajat să deschizi o uşă, să apeşi un buton sau să distrugi o ţeavă. Replicile suplimentare folosite în astfel de cazuri se vor dovedi de multe ori extrem de haioase, alteori îţi vor dezvălui informaţii surprinzătoare pe care altfel nu le-ai fi aflat niciodată.

Designul nivelurilor a evoluat şi el semnificativ faţă de predecesor, camerele de testare şi locurile pe care le vei vizita fiind mai elaborate decât ce ai văzut până acum. Asta fiindcă vei ajunge să te uiţi şi mai mult în spatele cortinei, explorând zone din complexul Aperture în care în mod normal nu ar fi trebuit să ajungi şi descoperind multe lucruri interesante, de obice indirect prin intermediul elementelor de fundal (cum ar fi posterele, semnele de avertizare, filmuleţele motivaţionale sau chiar şi materialele din care e construit mediul înconjurător).

Pe lângă faptul că sunt mult mai mari decât cele din primul titlu al seriei (noroc cu noile cizme în caz că pici de la înălţimi considerabile), camerele de testare din Portal 2 sunt şi modulare datorită panourilor care le pot schimba configuraţia în câteva secunde. Pe lângă factorul de „HA! Ce mişto!”, este foarte interesant să vezi o astfel de reconfigurare pe viu, în special când GLaDOS reia treptat controlul şi începe să facă ordine.

Astfel, întregul complex Aperture s-a transformat practic într-un organism care evoluează permanent şi se poate adapta pe loc în funcţie de necesităţi. Mai mult, cei care au jucat primul Portal vor avea cu siguranţă un sentiment de nostalgie când vor vedea locuri cunoscute, dar care acum sunt năpădite de buruieni, au pereţii crăpaţi şi arată în general de zici că au trecut prin cel puţin un Război Mondial.

Un nou început

Trecerea timpului nu a echivalat însă doar cu o depreciere a valorii imobiliare, ci a dus şi la apariţia unor elemente care să te ajute (sau să-ţi pună beţe-n roate, depinde cum priveşti lucrurile) în timpul testării: cuburi de redirecţionare, platforme de catapultare, poduri create din lumină, tuneluri de gravitaţie şi trei tipuri de gel.

Cuburile de redirectionare le vei folosi pentru a schimba, uhm… direcţia anumitor raze laser ca să distrugi turele, activezi lifturi, deschizi uşi sau să foloseşti alte dispozitive ce necesită energie. Nu cred că-i nevoie să-ţi spun că dacă stai în raza laser vei muri în chinuri (chiar dacă Chell nu poate exprima auditiv acest lucru), însă trebuie menţionat faptul că raza poate trece prin zidurile de sticlă, în timp ce gloanţele turelelor nu pot face acest lucru.

Platformele de catapultare, aşa cum o sugerează şi numele, te vor arunca de colo-ncolo, în faţă, în sus, în lateral, în funcţie de cum s-a trezit GLaDOS în dimineaţa în care a creat testul respectiv. Chiar dacă distanţa pe care o parcurgi va fi întotdeauna aceeaşi (fără alte elemente ajutătoare), unele puzzle-uri te vor forţa de exemplu să-ţi sincronizezi săritura pentru a prinde un cub care este săltat periodic de o altă platformă. Mai mult, ele pot fi folosite pentru a prinde o viteză deloc neglijabilă cu care să treci printr-un portal şi să ajungi astfel în locuri greu accesibile. De asemenea, pe lângă „Wiiiiii!”-ul specific fiecărei folosiri, aceste platforme reuşesc să redea foarte elegant dimensiunea sensibil sporită a nivelurilor, mai ales în secvenţele în care eşti aruncat ca o minge de pinball.

Pe lângă ajutorul oferit pentru trecerea peste anumite abisuri, podurile de lumină mai pot acţiona şi ca bariere ca să te opreşti fix deasupra unei pasarele sau ca zid împotriva turelelor, în funcţie de poziţionarea portalului destinaţie sau unghiul din care acestea sunt generate. Însă ele te mai pot ajuta să şi prinzi cuburi ce cad în zone altfel inaccesibile sau să activezi de la distanţă butoane cu o folosire inteligentă a portalurilor.

Tunelurile de gravitaţie le consider printre cele mai amuzante noutăţi, folosirea lor fiind foarte interesantă. Implicit, ele te împing înainte, dinspre emiţător spre… oriunde ajunge tunelul (distanţa pe care o poate parcurge este teoretic infinită), dar uneori vei avea la dispoziţie şi butoane care inversează sensul, iar datorită faptului că tunelurile trec şi prin portaluri, te poţi juca cu ele în tot felul de moduri.

Poţi de exemplu să tragi sau să împingi turele ca să le distrugi, poţi să foloseşti un tunel ca frână după ce utilizezi o platformă de catapultare, după care cu ajutorul portalurilor să te împingă până la destinaţie sau, dacă ai un buton plasat pe un tavan, nu trebuie decât să pui un cub exact sub el, după care să deschizi două portaluri unde trebuie. Mult mai important însă e faptul că tunelurile pot transporta cantităţi nelimitate de gel.

Gel care, aşa cum am menţionat, vine în trei arome. Prima e cea albastră, de respingere, care transformă orice atinge în ruda lui Flubber. Şi cu toate că iniţial e foarte amuzant să pictezi un cub cu un astfel de gel şi să-l vezi cum sare-n toate direcţiile, după ce te prinzi că ai nevoie de cubul respectiv ca să apeşi un buton o să-ţi piară imediat zâmbetul. De asemenea, ţine cont că distanţa pe care o poţi parcurge, în lungime sau înălţime, depinde de viteza şi înălţimea de la care cazi pe gel.

Astfel, îl vei folosi pentru a sări peste diverse obstacole, dar vor fi şi situaţii în care vei avea nevoie de el pentru a scăpa de turelele plasate în locuri mai îndepărtate. Iar combinaţia de efecte sonore + ricoşeu + voce inocentă de turelă este absolut senzaţională. Într-un mod malefic, e adevărat, dar până la urmă senzaţională.

Gelul de propulsie în schimb te ajută să prinzi o viteză considerabilă pe care să o foloseşti pentru a „sări” folosind portalurile sau să treci rapid de o zonă periculoasă, dar în acelaşi timp este şi singurul tip de gel care permite unui obiect să alunece pe el (o să ai nevoie la un moment dat de chestia asta).

Cu ajutorul acestor elemente, alături de folosirea portalurilor, producătorii au reu… mmm, ştiu, am zis că sunt trei tipuri de gel, dar n-am menţionat decât două. Asta fiindcă al treilea este ceva mai deosebit şi tocmai de aceea a fost păstrat ca o surpriză pentru lansare (mă rog, vorba vine, trăiască Leaked Portal 2 Achievements List). Suficient de zis că libertatea de mişcare îţi va fi sporită… considerabil. Şi da, introducerea acestor geluri se datorează faptului că Valve i-a angajat pe studenţii care au creat TAG: The Power of Paint, aşa cum au făcut-o şi înainte cu cei care au realizat Narbacular Drop, jocul de la care a plecat practic totul.

Ghost in the machine

Revenind la puzzle-uri, complexitatea lor a crescut simţitor, fiindcă acum ai mai multe variabile de luat în calcul în afara portalurilor. Însă dificultatea lor nu este exagerată, deoarece odată ce treci de perioada de acomodare, în special pentru folosirea gelurilor, vei vedea că soluţiile sunt cât se poate de logice. Există într-adevăr câteva puzzle-uri ceva mai deosebite, dar mă îndoiesc că cineva o să aibă nevoie de un walkthrough. Şi cu toate că această activitate cerebrală susţinută poate părea obositoare, rezolvarea puzzle-urilor este îmbinată foarte natural cu porţiuni de explorare sau secvenţe în care fugi cât te ţin plămânii, având mereu acel imbold de a merge mai departe pentru a vedea ce-i după colţ.

Această varietate este susţinută foarte bine şi de noile personaje – Wheatley şi Cave Johnson (fondatorul Aperture Science) – amândoi fiind aduşi la viaţă într-un mod exemplar de Stephen Merchant, respectiv J.K. Simmons. Iar pe lângă aceştia mai există un personaj secundar care, în mod ironic, se va dovedi şi cel mai important în poveste. În privinţa vocilor, au existat numeroase discuţii când a fost dezvăluit faptul că Merchant îi va lua până la urmă locul lui Richard Lord, dar consider că aceasta fost o alegere foarte bună din partea producătorilor. Ce mi s-a părut şi mai remarcabil e că mimica lui Wheatley se potriveşte întotdeauna ca o mănuşă dialogurilor, un lucru impresionant ţinând cont că până la urmă vorbim de o sferă cu un ochi şi nişte plăcuţe metalice.

De altfel, aceasta a fost una dintre numeroasele probleme în calea designerilor, despre care poţi afla mai multe accesând Comentariile Producătorilor. Aici vei descoperi cum a fost schimbat începutul jocului, cum a fost adaptată atitudinea lui GLaDOS faţă de jucător, de ce Wheatley a ajuns să fie până la urmă o singură sferă de personalitate, cum au evoluat anumite puzzle-uri şi multe altele. Pentru cei care vor să afle ce presupune (măcar în parte) crearea unui joc precum Portal 2, aceste comentarii reprezintă o mină de aur.

La rândul ei, muzica este mult mai prezentă faţă de predecesor, fiind în parte generată dinamic (când rezolvi anumite puzzle-uri de exemplu sau foloseşti gelurile/tunelurile de gravitaţie), dar având şi melodii clasice care susţin foarte bine atmosfera generală, indiferent că bâjbâi pe întuneric sau te lupţi pentru propria viaţă, fiind o combinaţie foarte reuşită între muzica orchestrală şi cea electronică. Astfel, cele două melodii de la finalul single-player-ului sunt preferatele mele (mai ales „Cântecul Turelelor”… o să vezi tu despre ce-i vorba), cea pentru generic fiind şi ea ok ca realizare, însă rămâne de văzut dacă va ajunge la acelaşi nivel de popularitate pe care l-a dobândit „Still alive”.

Faceţi cunoştinţă cu Stan şi Bran

La fel ca-n primul Portal, odată ajuns la sfârşitul single-player-ului cel mai probabil vei avea un sentiment de „NU! Vreau să testez în continuare, VREAU MAI MULT!”. Iar dacă în predecesor asta însemna să te apuci de camerele avansate, aici ai la dispoziţie modul multiplayer. Cooperativ. Un multiplayer care continuă povestea din single, dar pe o altă ramură, deschizând noi posibilităţi în privinţa scenariului pentru viitoarele titluri.

Dacă ai urmărit cât de cât filmuletele de prezentare, îi ştii deja pe Atlas (androidul albastru) şi P-Body (cel portocaliu), doi androizi creaţi de GLaDOS pentru a rezolva o serie de teste ce necesită cooperarea… şi care drept urmare nu au fost rezolvate până acum de oameni. Asta însă e doar un pretext pentru adevărata lor misiune, obiectivul final urmând să-i ducă pe cei doi cu mult în afara camerelor de testare (ca paranteză, cel care creează sesiunea multiplayer îl va controla întotdeauna pe Atlas).

Elementele disponibile pentru rezolvarea puzzle-urilor sunt aceleaşi din single, dar producătorii au inclus nişte jucării noi care să vă ajute. Prima dintrele ele este dispozitivul de indicare (Ping Tool), pe care-l vei folosi pentru a comunica vizual cu colegul tău, indiferent dacă aveţi microfon sau nu. Aşa cum au remarcat şi designerii în comentarii, „uite acolo” e o noţiune prea vagă pentru orientarea într-un spaţiu 3D, aşa că vei folosi dispozitivul de indicare pentru a-i arăta colegului unde să stea, ce buton să apese sau unde să plaseze un portal (evitând astfel situaţii de genul "deschide un portal în stânga ta… cealaltă stângă, geniule)". De asemenea, veţi avea la dispoziţie şi un cronometru pentru a sincroniza anumite acţiuni (cum ar fi activarea simultană a două butoane).

A doua noutate este posibilitatea de a privi prin ochii colegului tău într-un format Picture in Picture, o facilitate ce se va dovedi extrem de folositoare mai ales când veţi ajunge la aşa-numitele „puzzle-uri de încredere”, unde unul dintre jucători îşi pune practic viaţa în mâinile celuilalt (fiind întotdeauna vorba de navigarea unor zone primejdioase). Moment în care începe distracţia inerentă unei astfel de situaţii: „Da, aşa, stai pe buton până trec. Stai mă unde-ţi zic! Bun, acu’ dă-te jos… dă-te mă jos ca să mă ducă tunelul până la margine, nu vezi că… NU! TRECI PE BUTON TRECI PE BUTON!”. Şi întrucât e greu de crezut că o să vă iasă întotdeauna din prima aceste rezolvări, diversele remarci aduse la adresa inteligenţei coechipierului care te-a lăsat să fii zdrobit sau topit în acid nu vor lipsi cu siguranţă.

If at first you don’t succeed, you fail

Chiar şi la un eşec de proporţii, în care amândoi muriţi ca nişte tontomani fiindcă n-aţi pus portalurile cum trebuie, nu veţi fi niciodată nervoşi, pentru că buna dispoziţie creată de replicile lui GLaDOS, animaţiile roboţilor, vocile lor şi gesturile de echipă va fi mult mai puternică decât sentimentul de „Aww, iar am fost nişte ratoni”. De altfel, gesturile de echipă le veţi obţine pe măsură ce rezolvaţi traseele de testare, ca un fel de recompensă pentru eforturile voastre, animaţiile fiind extrem de amuzante (mai ales când furi nucleul coechipierului).

Puzzle-urile sunt mai complicate decât în single, pentru că acum ai de-a face cu 4 portaluri în loc de 2 şi fiind nevoie să combini intrările şi ieşirile pentru a obţine rezultatul dorit. Asta pe lângă jonglarea cu restul elementelor deja menţionate. Ce vă pot recomanda aici e să luaţi întotdeauna în calcul faptul că sunteţi doi şi să nu rămâneţi fixaţi pe ideea că doar un singur jucător trebuie să facă totul. De multe ori, soluţia va fi mai simplă decât vă imaginaţi. De asemenea, faptul că tu ajungi în punctul X pe un anumit traseu nu înseamnă întotdeauna că şi colegul tău va putea face acelaşi lucru, aşa că va trebui să găsiţi şi rute alternative pentru a ajunge la final.

Trecând peste accidentele provocate cu bună ştiinţă de către propriul coechipier, co-op-ul din Portal 2 este o sursă inepuizabilă de amuzament şi datorită micilor greşeli care mai condimentează din când în când acţiunea. Cum ar fi activarea unei platforme de catapultare fără a avea un portal deschis pe tavan, moment în care sărmanul android se dă cu capul de perete în mod repetat până binevoieşti să plasezi şi ieşirea ca să poată zbura maiestuos până la destinaţie. Unde va da iar cu capul de zid. Asta pe lângă umorul creat de situaţiile în care vă aflaţi şi dialogurile în sine, GLaDOS în special fiind o prezenţă mult mai… pitorească faţă de primul Portal.

Odată ce ai terminat şi modul co-op însă, nu mai ai la dispoziţie şi camere avansate de testare (practic versiuni mai dificile ale celor standard), aşa cum se întâmpla în predecesor. Ceea ce mi se pare o oportunitate uriaşă ignorată de producători, mai ales că unele elemente arătate în filmuleţele de prezentare (plăcile cu ţepi sau tunelurile tip aspirator) nu au mai ajuns în versiunea finală, sau există într-o formă redusă.

Camerele avansate le-ar fi permis designerilor să creeze tot soiul de teste diabolice care să includă absolut tot ce avea jocul de oferit (inclusiv niveluri care au fost tăiate din single) şi sincer mă îndoiesc că cineva s-ar fi plâns de dificultatea sporită. Astfel, trebuie să ne mulţumim cu faptul că nivelurile create de fani vor fi disponibile pentru toate platformele, însă va trece probabil ceva timp până vor apărea puzzle-uri calitative create de comunitate.

Pe de altă parte, există posibilitatea de a-ţi personaliza androizii prin intermediul magazinului in-game, de unde poţi cumpăra pălării, mustăţi, steaguri sau le poţi schimba aspectul, într-un mod similar cu cel din Team Fortress 2. E o adiţie drăguţă care poate condimenta experienţa co-op pe PC (chiar dacă multiplayer-ul e cross-platform, jucătorii care folosesc PlayStation 3 nu vor vedea înfăţişările alternative), dar rămâne de văzut cât succes vor avea aceste microtranzacţii.

Testarea trebuie să continue

Durata extrem de scurtă şi lipsa multiplayer-ului au fost cele mai importante neajunsuri semnalate de comunitate vizavi de predecesor, aşa că Portal 2 a venit să rezolve în forţă aceste probleme, dezvoltând  în acelaşi timp gameplay-ul atât de apreciat de milioane de fani. Dacă Portal a fost un experiment, un copil care nu ştia dacă o să ajungă vreodată la maturitate, Portal 2 poate fi privit drept trecerea prin adolescenţă a seriei. Iar dacă evoluţia va continua în acelaşi stil, abia aştept să văd cum o să arate când o să se facă mare.