Prince of Persia: The Forgotten Sands Review

Prince of Persia: The Forgotten Sands Review

Din păcate, încep să am impresia că odată cu alterarea acestui obiectiv în recentele titluri, s-a cam diminuat şi motivaţia. Iar asta nu fiindcă aş avea vreo slăbiciune deosebită pentru un decolteu prerandat, ci fiindcă mă cuprinde aşa o stare de „platforming de dragul platforming-ului”. De la <The Two Thrones încoace am fost puşi să urmărim câte un personaj de carton sau licurici plutitori pentru un bine ambiguu, nu foarte personal şi mă întristează într-o anumită măsură faptul că aventura şi-a pierdut sufletul.

E adevărat, din punct de vedere tehnic totul e mai cizelat, mişcările sunt mai naturale, iar controlul mult mai aerisit şi intuitiv. După ce te obişnuieşti cu ritmul animaţiilor, mecanica şi poziţiile din care trebuie să sari sau să alergi pe pereţi, e floare la ureche. E o ţopăială deopotrivă antrenantă şi accesibilă şi, pentru mulţi, s-ar putea să fie suficient.

Dar povestea din Forgotten Sands, plasată în perioada dintre Sands of Time şi Warrior Within, e extrem de subţire. Se anunţă ca debutul unei trilogii, ceea ce, având în vedere cât de puţin m-a agăţat povestea pionierului, nu pare să fie altceva decât o vacă de muls pentru Ubi.

Se face că prinţul, în ipostaza lui de vlăjgan ceva mai înţelept după evenimentele din Sands of Time, dă peste eterna invazie reciclată a unui regat neputincios, utilizată drept catalizator narativ de vreo patru jocuri încoace. În cazul de faţă, regatul lui Malik, fratele său mai mare. Tema aceasta a iubirii frăţeşti, gelozia şi loialitatea, au fost explorate mult mai bine într-o grămadă de alte poveşti, aici ea existând doar cu numele. În mod ironic, până şi blockbuster-ul lansat recent de Disney are personaje mai vii şi mai bine conturate.

Intriga se învârte în jurul unei noi decizii nesăbuite (o, domnii mei, mai puţină originalitate că ameţesc), care de data aceasta nu eliberează o armată de demoni făcuţi din nisip (Sands of Time) sau vreo entitate mitologică malefică ce reprezintă tot răul din lume (Prince of Persia 2008), ci o armată de demoni făcuţi din nisip conduşi de o entitate malefică ce reprezintă tot răul din lume. Şi cam asta e. Personajul mistagog e o zână un djinn cu decolteu, iar mecanica nou-introdusă vine sub forma unor puteri obţinute succesiv pe parcursul aventurii.

De fapt, ăsta e punctul forte al lui Forgotten Sands – multitudinea de artificii pe care le dobândeşte platforming-ul datorită abilităţilor Prinţului. Poţi să „îngheţi” apa, să evoci platforme sau ziduri şi să săgetezi prin aer către inamici îndepărtaţi pentru a sări peste prăpastie. Iar când toate aceste jucării ajung să alterneze într-o singură serie de sărituri, veţi înţelege ce spun când apreciez acest Prince of Persia ca fiind cel mai interesant din punct de vedere al platforming-ului.

Ce-i drept, nu există capcane deosebite sau sisteme de obstacole mai complicate. În afara abilităţilor elementale ce alterează lumea în timp real, nu a fost introdus nimic substanţial, iar dificultatea „sistemelor de securitate” peste care dai este discutabilă, mai ales dacă ai mărit bara de viaţă, lucru care-ţi permite să mai calci şi strâmb fără să te trezeşti înapoi la checkpoint.

Pe de altă parte, arhitectura sesiunilor de alergat şi ţopăit este executată cu o migală greu de ignorat, poate singura nemulţumire fiind că nu se complică niciodată îndeajuns traseul. E variat, curba de învăţare e foarte comodă şi nu ai nicio scuză să stai vreodată pe loc: următoarea platformă e întotdeauna evidentă şi naturală. Chiar dacă nu mai deţinem pumnalul, avem şi aici abilitatea de a derula timpul, dar nefiind elementul central al jocului, nu există alte moduri de a manipula acest concept. Măcar acum nu mai poate să le dea Jonathan Blow cu tifla-n faţă băieţilor de la Ubi cum că se pricepe mai bine la ce-au inventat ei.

Problema e că nu ai avântul ăla din Sands of Time sau Warrior Within, unde şi pe porţiunile de backtracking erai motivat de un indice al poveştii: o nouă ipoteză în teoria schimbării destinului, o prinţesă de salvat (sau luat la bătaie, după caz), ori un vizir malefic aflat în posesia celui mai bine cotat artifact de la Sfântul Chivot încoace.

În Forgotten Sands, ca şi în The Two Thrones de altfel, fugi mereu după un demon, motivat oarecum de o legătură familială nu foarte bine descrisă sau explorată. Dacă i s-ar lua interviu Prinţului în timpul jogging-ului de la curtea regală orientală X, ar răspunde mereu întrebării vizavi de traseu prin: „Vedeţi namila aia strălucitoare? Ei bine, vreau să ajung la ea. Pentru asta trebuie să străbat băile regale, închisoarea regală, grădinile regale, cazino-urile regale şi sălile de bingo regale ca să mă bat cu ea într-un context generic ce reproduce mecanici neschimbate în logică sau abordare aproape de la începutul francizei.”

Mă aşteptam ca Ubi să înceapă un arc de evoluţie a personajului care să lege discursul filozofic de la sfârşitul lui Sands of Time şi să se încheie cu îmbrăcămintea, freza şi expresia goth din Warrior Within. Din păcate, trimiterile către SoT sunt extrem de subţiri, toate personajele sunt foarte plate şi singurele dialoguri sunt formate dintr-o serie de poante care continuă distanţarea seriei de Persia şi apropierea ei mai degrabă cu un sitcom cu Kevin Sorbo. Şi ăsta nu e singurul capitol la care Forgotten Sands se dovedeşte mai sec decât renumele.