PROTOTYPE Review

PROTOTYPE Review

Să trosnească betonul și să moară alcoolicii de pe străzi! Cam asta vor producătorii de jocuri și filme când se gândesc că e vremea pentru o nouă epopee a distrugerii în masă. Și n-ar fi asta o problemă, dar bietul New York, orașul-simbol cel de toate zilele, a fost asediat de zombie, anomalii, gripe, extratereștri și cine mai știe ce abominații mai mult decât oricare alt oraș american sau de pe mapamond.

Trecând la oile noastre, studiourile Radical Entertainment au zis că nu a fost de ajuns ce au pus alții pe masă până acum și, ca urmare, au dreptul să dezlănţuie şi ei o nouă molimă peste locuitorii Manhattan-ului. De astă dată, imaginația nu s-a dus prea departe, ci a împrumutat elemente din diverse jocuri și filme. În mod normal aș numi asta plagiat, dar în cazul de față e o îmbinare perfectă.

Prototype ne prezintă povestea lui Alex Mercer, un cercetător care nu numai că nu a murit în patul lui, ci a ajuns să bântuie străzile Manhattan-ului în căutare propriului trecut. Firul epic e destul de încurcat din multe puncte de vedere, dar accentul a fost pus pe haosul pe care poate să-l provoace un mutant „luptător al dreptății”. Acţiunea se desfășoară de-a lungul a 20 de zile şi, cu toate că povestea, cut scene-urile și dialogurile nu reprezintă apogeul calităţii, ele oferă suficientă substanţă ca să trecem de la o zi la alta în infernul de pe străzi.

Infecții noi

Din câte molime am văzut până acum, cea din Prototype e cea mai cool. Prin intermediul ei, Alex devine un mutant care se transformă după cum are nevoie, fuge de rupe pământul, nu poate muri prin căderea de la înălțime ș.a.m.d. Plus că devine mai puternic pe zi ce trece. Cine și-ar dori mai mult?

De fapt, el vrea să redevină normal, cu toate că nu poate spune că puterile pe care le capătă de-a lungul jocului nu îi sunt folositoare. Problema e că deși scopul final are o cauză nobilă, căile pentru a ajunge acolo sunt greșite. Fiind atât de puternic, o simplă căzătură de pe un zgârie-nor lasă în urmă un crater și 10-20 de civili morți, în funcție de aglomerație. Ş indiferent cum o dai, asta nu e nici etic, nici moral.

Pe lângă faptul că omori civili (intenţionat sau accidental), în timpul misiunilor și nu numai o să îngropi soldaţi cu sutele. Nu că ei n-ar vrea să scape New York-ul de infecție, dar te văd pe tine ca inamicul numărul 1 din cauza puterilor pe care le-ai dobândit. Astfel, nu controlezi un super-erou ce salvează lumea pentru a n-a oară, ci un mutant care nu prea face distincție între bine și rău.

Unu’ care nu-și face manichiura

De-a lungul jocului, Alex va „debloca” câteva arme ce fac parte chiar din corpul său: o sabie (Blade) de 2 metri care taie în inamici ca în oi, un lanț (Whipfist) asemănător celui din Prince of Persia: The Two Thrones, o mână ce se poate transforma într-un ciocan supradimensionat (Hammerfist) și nişte gheare a la Wolverine.

Pe lângă aceste puteri pe post de arme, mai există și două moduri de armură: una care protejează tot corpul, acoperindu-l în întregime și alta care e doar un scut în mâna dreaptă, dar cu mai multe utilizări în afară de apărare contra rachetelor. Ar mai fi și două tipuri de vedere, clasica Thermal Vision și Infected Vision, ce-i scoate în evidență doar pe cei infectați. Din păcate, acestea din urmă sunt rar de folos, fiind introduse mai mult de umplutură, spre deosebire de celelalte puteri care pe lângă faptul că sunt cât se poate de interesante și distractive, mai sunt și necesare.

Pe lângă acestea, Alex mai are abilitatea de a se deghiza în oricine după ce-l devorează, adaugând astfel şi o latură de stealth, nu foarte dezvoltată, dar prezentă în câteva momente cheie. Astfel, dacă se transformă într-un căpitan al forțelor militare, „eroul” nostru se poate infiltra în bazele armatei sau poate învăța să conducă tancuri și elicoptere. Iar ceea ce e de-a dreptul ilar e că poți devora o bătrânică, ca mai apoi să fugi de să rupi pământul din postura de Baba Cloanța, lucru pe care nu cred să-l mai fi văzut în vreun joc.

Un element legat de devorări este aşa-numitul Web of Intrigue, ce încearcă să prezinte povestea pe bucățele, odată cu ”asimilarea” unor persoane cheie. Însă în ciuda faptului că filmulețele sunt realizate ireproșabil, nu prea pot spune că au adus un bonus real poveștii. În primul rând, aceste personaje trebuie găsite într-o mare de anonimi, ceea ce nu e ușor. În al doilea rând, filmele sunt fragmentate, iar detaliile împrăștiate, fapt care poate provoca mai multă confuzie decât aplauze. Ceea ce trebuie apreciat însă e calitea lor, atât la nivel tehnic, cât și artistic.