Rise of the Argonauts Review
Dimensiune font:
Rise of the Argonauts Review
Mi-am pus traista-n băț și am pornit pe cărările lui Rise of the Argonauts sperând că o să mă invadeze o Grecie Antică asemănătoare cu cea din legendele lui Homer. Mă vedeam deja călare pe un Pegas, trăgându-mă de brăcinari cu zeii și încercând să le câștig bunăvoința. Nu am dat însă de intrigile abundente ale antichității. În schimb, m-a izbit… Hollywood-ul.
Teoretic, Rise of the Argonauts spune aceeaşi poveste a trupei de eroi care a pornit în căutarea Lânii de Aur pe vasul Argo, doar că relatează totul într-o manieră “300”. E ca și cum scenariștii au creat firul narativ cu câteva secole înainte de Hristos și un regizor american vine cu modificări de ultimă oră pentru a mula povestea pe profilul publicului needucat contemporan.
Nu-nu, tăiem tânărul cu coșuri care pornește în căutarea Lânii de Aur pentru a ajunge rege în Iolcos, cum să meargă setea de putere cu sistemul nostru septic de valori?! Trântiți în locul lui un Iason cu bărbia lui Marlon Brando și pachețele uleioase de spartan. Și puneţi-l direct rege, să se impună. Cod roșu – lipsește povestea de dragoste cu happy ending! Aruncați-o pe Medeea la pești și inventați-mi ceva gen Orfeu și Euridice. Da, Alceme sună bine. De fapt, păstrați-o și pe Medeea, dar în rol secundar, că vrăjitoarele dau bine pe sticlă. Cum, opoziția rău/bine nu este evidentă? Găsiţi o zeitate feminină mai obscură și trântiți-i un cult de fanatici. Google it, pentru numele lui Zeus!
Şi uite aşa, o poveste ce promitea numeroase răsturnări de situație și care lăsa loc pentru explorarea Greciei mitologice, având în mijloc un personaj profund care suferă transformări semnificative de-a lungul călătoriei sale, s-a transformat într-o farsă grețoasă de amor. Alceme moare fix în ziua nunții, săgetată nu de Cupidon, ci de un fanatic aparținând de Blacktongue, cult ce slăvea orbește pe Hecate, și care se pare că nu facea altceva decât să îndeplinească o profeție. Ce mai contează că la origini Hecate era o zeitate tracă non-malefică, ocrotitoare a căminelor. Sună exotic? Sună.
Nici berbecul cu Lâna de Aur nu este cel din legende, creat de Poseidon în una din scurtele sale aventuri cu nimfele, ci este creat de Titani din orgoliu, menit să fie deasupra omului prin perfecțiune. Lâna lui face minuni tocmai fiindcă el este un simbol al echilibrului de putere în lume, între om și natură. Iar Oracolul din Delphi seamănă mai degrabă cu fetița din The Ring decât cu ghicitoarea înțeleaptă.
La rândul lor, Argonauții nu sunt nimic mai mult decât un bun exemplu de ce ar fi putut inventa producătorii dacă ar fi rescris ei istoria antică. Atalanta este cât de cât la ea acasă, dar Hercule e denumit pe numele lui latin (era Heracle în greacă), iar Pan și Ahile sunt rupți din contextul lor firesc.
Grecia de cartier
Oricât aș părea de pornită, salata de idei și legende nu este chiar o idee proastă pentru Rise of the Argonauts. Chiar și reduși la esență, eroii legendari tot au farmec. Hercule, cu țeasta lui mică și corpul musculos, este întruchiparea prietenului care s-ar sacrifica orbește pentru orice cauză nobilă. Pan este un satir boem, încercând să deslușească lirismul în orice întâmplare, în timp ce Atalanta e aprigă și iute la mânie, tachinându-se cu invincibilul, dar afemeiatul Ahile.
Conversațiile dintre ei sunt savuroase, mai ales când Pan încearcă să îi explice lui Hercule politică și acesta adoarme. Și inamicii lui Iason păstrează același aer unic, de la Meduza pierdută în contemplarea propriei frumuseți, la uriașul Manticore. Iar schimbul dur de cuvinte cu membrii Blacktongue este mereu dramatic.
Cu toate acestea, îmi pare rău pentru toți adolescenții bulversați, a căror singură sursă de cultură rămân jocurile de care nu se pot dezlipi. Nu vorbesc de “inteligențele locale”, ci de popoarele înalt tehnologizate care confundă nume de țări cu materiale. Ar merita măcar să știe că nu totul se reduce la povești de amor și pectorali supradotați. Din păcate, până şi Wikipedia se pare că se află la prea multe click-uri depărtare.
Un alt dezavantaj al amestecului grosolan de personaje este faptul că universul descris de Homer pierde din identitate. Lumea antică în care se plimbă Iason este protejată de patru zei minori, de parcă întregul Olimp ar fi fost aruncat la groapa de gunoi și doar Apollo, Hermes, Atena și Ares ar fi supraviețuit reciclării (Zeus, stăpân peste muntele grec sfânt și ocrotitor al insulei Iolcos, este și el menționat în discursurile pătimașe ale lui Iason despre soartă). Și cu toate că știm din legende stilul zeilor de a-și băga nasul în viețile oamenilor, cei din Rise of the Argonauts sunt mult prea cuminți, mai degrabă figuri spre care să ridici ochii decât duhuri neastâmpărate pe care să le alungi cu satârul din viața ta.
Fiindcă vorbim doar de cinci divinități, Iason va sfârși prin a vizita tot atâtea zone din vasta Grecie antică, fiecare sub patronajul unui zeu menționat. Ca într-o pildă răsuflată, pentru a își atinge scopul, eroul trebuie să facă prima oară curățenie în problemele altora. Și deoarece călătoria între aceste zone are loc cu un simplu ecran de încărcare, nu poți să ignori sentimentul că vasul Argo (și de altfel întregul decor grecesc) este mai mult pretextul pentru o poveste clișeu decât un mijiloc de redare a unui univers demult apus, la granița dintre mit și realitate.
ARPG
Operațiile estetice nu s-au limitat doar la atmosferă şi contextul firului narativ, ci și la definirea jocului ca gen. S-a dorit o îmbinare între Action și RPG, doar că ea s-a concretizat într-o creatură hibridă dubioasă. În loc să lipească un cap de Action pe un corp de RPG, producătorii au secționat atent copitele, deciși să facă cea mai delicioasă… piftie. Mecanismele prost alăturate determină o funcționare eronată a gameplay-ului și a designului de nivel. De exemplu, într-un titlu RPG de actualitate ne-am aștepta la un univers cât mai deschis, numeroase obiective secundare cu recompense diferite în funcție de deciziile luate și la zone explorabile prin excelență.
În schimb, toate orașele și insulele prin care se perindă Iason aduc mai degrabă cu niște peșteri liniare cu rute blocate stupid de decor, create special pentru caftirea inamicilor în masă. Decizia unei astfel de proiectări a nivelurilor este cu atât mai dubioasă cu cât Rise of the Argonauts nu pune accent pe lupte, ci pe dialoguri. Veți petrece cam 70% din joc într-un sistem de conversații asemănător cu cel din Mass Effect. Doar că deciziile pe care le luați nu vor avea impact nici măcar asupra aliniamentului personajului, argonauții fiind lipsiți, se pare, de orice sistem de valori.
Opțiunile în timpul dialogurilor fie sunt întrebări despre viața interlocutorului, fie sunt dedicate unuia din cei patru zei minori. Tot ca în Mass Effect, răspunsurile sunt de multe ori formulate ca atitudini și jucătorului îi e greu să determine exact reacția pe care o va avea Iason la cele auzite. De aceea, veţi rămâne de multe ori cu impresia că asistați la o discuție despre vreme sau la una ca să treacă timpul. Iar din monotonia conversațiilor iese în faţă doar o dezbatere filozofică pe tema Lânii de Aur în fața Senatului și rarele momente în care trebuie să dați răspunsuri contra conometru, secvențe care introduc şi puțin farmec realist.
Producătorii au dat un șut milităresc și oricărui element RPG care ține de modificarea personajului. Arsenalul nu pică de pe inamici, ci este obținut prin rezolvarea misiunilor principale și secundare. El se reduce la armură, un scut și trei arme(suliță, sabie, buzdugan) pe care eroul le poate schimba oricând în timpul confruntărilor. Fiecare armă are și un tip de atac special. De exemplu, buzduganul poate fi izbit de pământ pentru a aduce toți inamicii din jur la nivelul solului, iar sulița poate fi aruncată de la o distanță sigură.
Ce-ai făcut, mă?
Pe măsură ce veți obține obiecte tot mai eficiente și cu proprietăți pasive unice, va trebui să alegeți pe care să le cărați cu voi, deoarece schimbarea lor ulterioară poate fi făcută doar pe Argo. De aceea, Iason nu are nici un fel de inventar și nu va investi puncte de experiență în abilităţi. Motivul fiind că înaintarea în nivel este mai deosebită în Rise of the Argonauts.
Producătorii au optat pentru un sistem propriu (şi ingenios) de „Isprăvi” (Deeds), asemănător cu Achievement-urile pentru Xbox Live (sau Trofeele PSN). Aceste isprăvi pot fi obţinute relativ uşor, deoarece aproape orice acţiune a lui Iason este „contorizată”, fie că omoară X inamici sau alege să dedice răspunsurile din conversații anumitor zei. Îndeplinirea misiunilor aduce un bombardament de isprăvi și cred că aceste momente sunt singurele care chiar mi-au oferit satisfacție. Deeds-urile sunt grupate în constelații care pot fi deblocate și vizualizate în meniu până la sfâșitul jocului, dar, mai important, aceste isprăvi pot fi dedicate zeilor, în schimbul unor binecuvântări.
Această grație divină se manifestă prin numeroase îmbunătățiri pasive, precum atac mai puternic, aliați mai rezistenți, viteză mai mare sau eficiență sporită a armelor împotriva anumitor tipuri de inamici. Fiecare din cei patru zei minori oferă și până la patru vrăji de care Iason se poate folosi. Deblocarea vrăjilor necesită numeroase achievementuri, deci e de indicat să vă axați pe un singur zeu dacă doriți să vedeți vrăji cu efecte dramatice. Eu am optat pentru Hermes și m-am ales cu o vrajă ce determina regenerarea rapidă a rănilor, una care oferea armelor un atac cu rafale de vânt, o vrajă care încetinea timpul și, cireașa de pe tort, o gaură neagră care înghițea inamici și îi arunca înapoi morți.
Din păcate, abilitățile nu sunt chiar atât de ușor de folosit, deoarece producătorii, în virtutea aceleiași goane după acțiune, au decis că nu e nevoie să afişeze obligatoriu interfața. Intenţia este una bună, pentru a spori imersiunea, dar vrăjile sunt apelate prin tastele numerice, iar ele nu reacționează decât după ce interfața apare prin fade-in. Aşa că o vrajă care ar trebui să salveze situația vă va băga de multe ori în groapă până așteptați să se execute. De aceea vă recomand să săpați prin opţiuni și să activați indicatorul de viață și de vrăji, fiindcă altfel nu veți ști nici câtă viață aveți, nici dacă veți reuși să activați o vrajă fără să muriți glorios pe câmpul de luptă.
Alte probleme nu pot fi însă rezolvate. Obiectivele sunt trecute pe o hartă care nu poate fi accesată decât din meniu, adică prin întreruperea jocului. Iar interfața pentru dedicare isprăvilor e încărcată vizual și greoaie. Mai mult, producătorii nu au permis configurarea tastaturii și / sau butoanelor controller-ului, jocul venind în schimb cu trei combinații diferite din care să puteți alege (puteţi încerca să schimbaţi schema de control folosind programe 3rd party, cum ar fi Glove Pie).
De aceea, unele butoane pentru versiunea Xbox 360 rămân nefolosite, iar desemnarea unui atac cu scutul pentru rotița mouse-ului, împreună cu schimbarea armelor, vă va da de multe ori de furcă. Ca să evitați stresul, veți alege de multe ori să uitați vrăjile și combo-urile numeroase și să vă axați pe un singur tip de atac, gen click-click-abilitate specială, care măcar vă va ține departe de doamna cu coasa.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau