Sins, Solar, Empire, Rebellion, Review

Sins of a Solar Empire: Rebellion Review

Sins of a Solar Empire a fost fără îndoială un titlu suficient de apreciat pentru ca studiourile Ironclad Games să considere necesară servirea a două mini-expansion-uri, Entrechment şi Diplomacy, destul de reuşite şi ele, chiar dacă nu foarte bogate în conţinut. Dacă a avut un succes atât de mare încât să avem nevoie și de un expansion stand-alone, asta rămâne de văzut, însă prin prisma marketing-ului eu mă declar puţin obosit să bat acelaşi cal de patru ani încoace şi parcă aş trage puţin de mânecă producătorii pentru ceva nou.

Încă de la început, Rebellion nu-şi propune să schimbe radical experienţa de joc, ci doar să introducă noi unităţi, structuri şi strategii pentru a mai condimenta experienţa de joc. Și cum profesionalismul producătorilor nu a fost pus la îndoială în niciunul din titlurile precendente, putem spune că le-a reuşit. Din nou.

Lăsând la o parte probabilitatea statistică, în cele trei imperii principale – TEC, Advent şi Vasari – au loc simultan revolte ce duc la divizarea acestora în facţiuni loialiste sau rebele. Pentru noi asta înseamnă încă trei „rase” cu care putem juca, întrucât diferenţele între cele două facţiuni ale aceluiaşi imperiu sunt suficient de interesante încât să satisfacă cerinţele tuturor.

În general, cele două baricade împart structurile, navele-mamă, precum şi fregatele şi crucişătoarele, separarea fiind făcută în cadrul arborelui tehnologic, abilităţilor speciale precum şi a celui mai nou membru al flotei – navele de tip Titan, care sunt nişte mici bestii.

Abilităţile speciale pot fi foarte utile – de la posibilitatea de a-ţi muta bazele stelare dintr-un sistem în altul (asta pentru că noutăţile din Entrechment şi Diplomacy sunt incluse) până la „devorarea” unei planete abandonate şi transformarea acesteia într-un asteroid lipsit de viaţă.

Totuşi, diferenţele cele mai vizibile se află în arborele tehnologic care a primit câteva îmbunătăţiri – cele mai notabile fiind în partea de Diplomaţie. Astfel, am observat că Loialiştii sunt în general mai conservatori, în timp ce Rebelii au la dispoziţie ceva mai multe oportunităţi diplomatice, fiind capabili inclusiv să ofere misiuni piraţilor (în afară de licitaţia disponibilă tuturor).

Titanul, noua clasă de navă adusă de Rebellion, îşi merită cu prisosinţă numele, fiind masivă, având puncte de viaţă şi scuturi suficiente pentru a ţine piept unei flote inamice de dimensiuni medii, şi posedă o putere de foc suficient de puternică încât să poată cuceri sisteme bine apărate de una singură.

Nu te gândi însă că reprezintă un buton de “I win”, întrucât nu este invincibilă și poate fi mult mai utilă atunci când are nave de suport, plus că are nevoie de câteva niveluri de experienţă pentru a-şi atinge potenţialul maxim. Abilităţile sale speciale sunt destul de interesante şi chiar impresionante, de la posibilitatea de a distruge o jumătate de flotă până la teleportare şi capturarea instantanee a unui sistem advers.

Dacă Titanii sunt specifici fiecărei noi facţiuni în parte şi sunt cât de cât originali, nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte noutăţi din flotă – o navă-mamă şi un hibrid fighter-fregată, care sunt aproape identice pentru fiecare rasă.

Noua navă-mamă are aproape invariabil abilităţi de suport, în timp ce fregata proaspăt introdusă este doar un ţânţar ineficace şi fragil, dar rapidă şi măcar enervantă pentru adversar. Având însă în vedere faptul că mecanica de joc nu prea permite fentarea proiectilelor şi nici nu premiază fuga de adversar, am considerat această fregată o irosire a resurselor şi nu i-am prea găsit utilitatea.

Ceea ce mai aduce un strop de culoare în bătălii – mai ales în multiplayer -  sunt noile condiţii de victorie, nu mai puţin de şase. Avem posibilitatea să câştigăm meciul printr-o cercetare supremă, cucerirea planetei-mamă a adversarului, precum şi clasicele victorii prin diplomaţie şi alianţe.

Cele mai interesante mi s-au părut Flagship şi Occupation. Flagship îţi pune în braţe o navă destul de solidă (care nu creşte însă în nivel) care odata pierdută înseamnă şi sfârşitul meciului, în timp ce Occupation presupune cucerirea unui anumit sistem solar şi menţinerea lui pentru o anumită perioadă de timp. Acest sistem se găseşte în general în jurul unei stele aflată în afara hărţii principale, fiind accesibilă doar prin gaura de vierme aflată lângă un soare, şi din câte am observat e destul de ignorată de către AI, fiind mai atractivă în multiplayer.

Că veni vorba despre AI, acesta a fost îmbunătăţit întrucâtva, mai ales pe nivelurile Cruel şi Vicious, unde trişatul reprezintă ceva natural pentru el, însă cu toate că în primele faze ale meciului sunt necesare eforturi pe toate planurile pentru a-i ţine piept, odată ce ţi-ai dezvoltat puţin imperiul, AI-ul pare că suferă de o formă de depresie şi-şi mută atenţia către alţi participanţi. Pe de altă parte, piraţii au devenit o forţă cu care nu e bine să te joci, iar aici noile opţiuni de comunicare cu ei primesc alte valenţe.

Producătorii se laudă şi cu noi îmbunătăţiri grafice, tweak-uri minore din punct de vedere vizual care afectează navele, sistemele planetare şi structurile, însă acestea sunt greu de observat pentru ochiul neantrenat. Jocul arată însă la fel de bine ca întotdeauna şi nu ne putem plânge de lipsa exploziilor şi a altor artificii tehnice.

Avem parte şi de câteva bug-uri, mai ales legate de noile opţiuni de victorie, care nu funcţionează la parametrii optimi, şi aici aş menţiona imposibilitatea de a plasa planeta de Ocupaţie oriunde se doreşte în cadrul Map Designer-ului, o opţiune cerută cu insistenţă de fani, mai ales în multiplayer fiind folosite hărţile custom.

Sins of a Solar Empire: Rebellion îşi menţine calităţile de joc bine făcut, distractiv şi face totul ca să-şi mulţumească fanii. Singurele aspecte negative pe care i le-aş putea găsi ar fi fregata cea micuţă şi inutilă, plus faptul că în loc de Sins 2 avem doar un alt expansion care vine şi cu un preţ ceva cam piperat. Însă calitativ vorbind, numai un cârcotaş ar putea strâmba din nas.