Split/Second: Velocity Review

Split/Second: Velocity Review

Din fruntea plutonului pe locul opt în doar două secunde. Cam aşa ar putea fi rezumat titlul de faţă. În acest interval de câteva clipe, maşina ţi se rostogoleşte de vreo trei ori, te loveşti de parapeţi, cazi în prăpastie sau rămâne doar o carcasă înnegrită de explozia unui butoi plin cu dinamită. Desigur, de la un astfel de joc de curse nebune nu poţi avea pretenţii de realism, din contră, inspiraţia lui se trage clar din serii ca Burnout, cu accentul pus pe eliminarea cât mai spectaculoasă a rivalilor de pe traseu.

Producătorii lui Split/Second, Black Rock, au mai realizat un joc asemănător, Pure, dar cu ATV-uri şi curse off-road, iar pe vremea când se numeau Climax Racing erau la cârma seriei Moto GP. Deci nu le lipseşte experienţa în materie de spectacol, lucru care se vede în Split/Second chiar de la prima cursă (sau din tutorialul ascuns pe undeva prin coada meniului principal).

Spre deosebire de alte arcade-uri, Split/Second vine şi cu o încercare de poveste, structurând campania single-player pe modelul unui reality show televizat, împărţit în 12 episoade a câte şase curse cu câte opt concurenţi. Traseele sunt special create pentru ca rivalii nu doar să se întreacă pentru un loc pe podium, ci să se şi arunce unii pe alţii în aer în moduri cât mai spectaculoase. Desigur, finalul primului sezon lasă loc de mai mult şi nu m-am putut împiedica să nu salivez cu gândul la o eventuală continuare în care să poţi controla şi vehicule de mare tonaj sau, cine ştie, chiar avioane.

Cum să rămâi pe locul întâi

Dincolo de a conduce bine maşina, principalul element care te poate duce în frunte sau, din contră, arunca la coada plutonului, este power play-ului. Practic, prin drifting (luarea de curbe controlate), drafting (mers la aspiraţie în spatele altei maşini) sau salturi se umplu trei bare aflate la baza maşinii. Doar cu una sau două pline pline se pot activa, în anumite zone prestabilite de pe traseu, diverse evenimente, de la explozii până la bene de buldozere uriaşe care mătură totul în cale.

Cele mai banale sunt taxiurile care sar în aer sau butoaiele cu explozibili aruncate pe şosea de elicoptere ce supraveghează traseul. Aceleaşi elicoptere cară însă camioane uriaşe cu care mătură şoseaua, macarale care îşi trec cupa peste maşinile ghinioniste şi există chiar şi o bilă de demolări pe care nu vrei sa o vezi înfundată în vehiculul tău.

Pe aceeaşi cale se pot deschide şi diverse scurtături, tuneluri (sau un avion tăiat în jumătate) ce rămân deschise doar câteva secunde. De ajuns ca să te strecori prin ele, iar în urma ta alte trei, patru maşini să se strivească de poarta închisă.

Umplerea completă a sloturilor oferă acces la „puteri” de nivelul al doilea, ceea ce implică, pe de o parte, distrugeri mult mai mari ale nivelurilor, dar şi completa lor remodelare. Când vezi icon-ul roşu care îţi arată o săgeată, nu ezita să apeşi butonul declanşator pentru a schimba total faţa traseului. Vapoare uriaşe mătură docurile, se prăbuşesc în apă şi lasă în urmă o cale nouă, plină de resturi arzânde; trenuri se prăbuşesc de pe linii direct în capul adversarilor şi formează o nouă „şosea” unde ai ocazia să arunci în aer tiruri, autobuze sau clădiri întregi; avioane aterizează forţat şi explodează, se prăbuşesc turnuri de apă, furnale sau chiar o copie destul de fidelă a Space Needle (turnul de televiziune din Seattle).

Preferatul meu este de departe barajul care poate fi complet distrus, de preferinţă în două etape: la început doar în două zone, pentru a arunca în hău doi, trei adversari; în a doua tură a cursei, cu un power play de nivel doi, prăbuşit complet pentru ca apoi să apară o zonă cu vreo trei salturi consecutive. Atenţie însă la aterizări, un bloc luat în botul maşinii e cam dureros pentru clasament şi creditele câştigate.

Astfel, chiar daca traseele sunt puţine la număr, felul în care pot fi remodelate ajută mult la rejucabilitate prin factorul surpriză. Chiar dacă ştii exact unde sunt punctele destructibile şi efectul lor, nu poţi şti când sau dacă vor fi activate de rivali. În multiplayer, mai ales, acest neprevăzut joacă un rol extrem de important, un jucător uman ştiind mult mai bine cum să-şi programeze power play-urile pentru maximă eficienţă.

Evident, o explozie declanşată aiurea poate să nu nimerească niciun oponent sau să îţi distrugă doar maşina proprie, chestiune de multe ori echivalentă cu pierderea cursei sau clasarea pe un loc apropiat de coadă. Cele mai spectaculoase momente au fost însă debandada şi ciocnirea multiplă cauzate de un power play de nivelul doi, cu bolovani uriaşi în mijlocul drumului, poduri remodelate de-a curmezişul traseului şi autostrăzi prăbuşite. E aproape imposibil să eviţi toate aceste obstacole, dar reuşita se răsplăteşte cu umplerea barei de power play prin „close call”. Adică aproape ai fost nimicit, dar ai scăpat ca prin urechile acului.

Absolut toate evenimentele de pe traseu pot fi declanşate şi de adversari, astfel că nu eşti niciodată sigur că îţi vei păstra locul fruntaş până la linia de sosire. Şi nici acolo nu eşti prea în siguranţă, deoarece există trasee unde un elicopter îţi trimite un butoi în cap fix în faţa panourilor care marchează finişul. Pentru că am jucat în această perioadă, în paralel, şi Blur, mi-ar fi plăcut să fie şi în Split/Second preluată ideea de a folosi „puterile” şi în spatele tău. Aşa n-ai mai sta în permanenţă cu teama că îţi pică avionul în cap şi tu nu poţi încerca decât să-l eviţi, fără posibilitatea de a te răzbuna dacă ai reuşit să scapi întreg.