Spore – RePlay Review

Spore – RePlay Review

Un câine de expoziţie. Un Mastino Napoletano, specimen perfect, cu ghearele şi urechile tăiate, capul sus, blana imensă atârnând organizat pe corpul masiv. Sigur, e impecabil, periat, spălat şi crescut cu cea mai sănătoasă dietă pe care o poate primi un câine de expoziţie, dar e mort. E întins, cât o fi el de mare, pe un podium ars de reflectoare, cu limba scoasă şi o duzină de muşte roind deasupra capului mare şi negru. Sub ropote de aplauze şi zâmbete entuziaste, a luat medalia de aur – e un animal perfect în ochii juriului. Păcat că n-o să mai poată niciodată să îţi aducă frisbie-ul înapoi sau să se joace cu copiii tăi. Ăsta e Spore.

Înainte să obiectaţi sau să mă contraziceţi, permiteţi-mi să vă explic.

Nu sprijin şi nici nu contest ingeniozitatea lui Will Wright – nu am nici calificarea, nici aroganţa să pretind că e aşa şi pe dincolo, cert e că a găsit o piaţă cu potenţial imens în oamenii cărora le place să se joace de-a Dumnezeu. Ba mai mult, dintr-o anumită perspectivă, jocurile semnate Maxis, de la Sim City la Spore, au anumite calităţi de design şi prezentare care le dau un aer deosebit de interesant, în special pentru oamenii care nu se joacă pe calculator în mod ”serios”. Şi fiindcă recent s-a constatat că gamerii hardcore nu sunt la fel de viabili ca şi cei casual, n-ar trebui să mire pe nimeni textul de prezentare cel puţin hilar de pe broşura The Sims 3 – “Ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să locuieşti toată viaţa într-o singură locaţie… Şi apoi, într-o bună zi, deodată, ai putea să ieşi şi să mergi oriunde în tot cartierul?”. Sigur, nu toţi suntem gospodine sau pensionari, dar e o diferenţă enormă între un joc simplu şi un joc idiot.

Cuvântul-cheie e „joc”. Senzaţia de provocare, câştigători, pierzători, un set de reguli, un dram de risc, poate şi o poveste interesantă ca glazură. Chiar dacă ne plac genuri diferite – jocuri diferite – elemente diferite – mereu o să avem în comun faptul că aruncăm cât-colo realitatea cotidiană banală pentru un substituent mai distractiv. Or când constatăm, mâhniţi, că acel substituent e interesant, dar nu distractiv; drăguţ, dar nu fenomenal; accesibil, dar cam subţire – n-o să conteze nici cât negrul de sub unghie cât de bine arată sau cât de original e – o să zacem, anemici, pe scaune de birou, fotolii, canapele şi paturi, căutând o fărâmă de viaţă pe un ecran mort.

Minigaming?

În mare, Spore e o antologie de 5 variante mult simplificate ale unor jocuri pe care le-am mai văzut, închegate cu poate cel mai natural şi bine pus la punct editor de vehicule, creaturi şi clădiri creat vreodată în istoria jocurilor pe calculator.

Iniţial, se alege planeta de baştină, din câteva formate puse la dispoziţie de producători. Se alege dacă prima celulă va fi îndreptată spre consumul alimentar de alte vietăţi sau o existenţă vegetariană. Libertatea jocului, probabil cel mai solid atuu pe care îl deţine, se manifestă încă din prima parte – prin intermediul editorului şi a diverselor accesorii care pot fi adăugate celulei, chiar şi dieta poate fi modificată: în omnivor, carnivor sau ierbivor, indiferent de decizia incipientă.

În afară de partea e editare – prin care se pot adăuga flageluri pentru viteză, aripioare pentru mişcări laterale mai rapide, ţepi, glande de otravă şi alte mecanisme de apărare sau se poate modifica forma celulei – prima etapă este identică jocului Flow. Rolul este să mănânci până ajungi suficient de mare încât să fii pregătit pentru etapa următoare, având grijă în acelaşi timp să te fereşti de (alţi) prădători şi să culegi diverse accesorii la care nu ai acces iniţial, pe care să le adaugi creaturii tale. Exact ca şi în Flow, după ce creşti suficient de mult, treci în alt strat, unde se schimbă lumina şi claritatea apei, indicând că minuscula ta celulă creşte încet-încet.

În funcţie de calea pe care o alegi în evoluţia speciei, îţi este arătat prin intermediul unui grafic în ce stereotip te încadrezi şi ce recompense şi abilităţi speciale vei primi în etapele ulterioare. Ar fi un aspect interesant, dacă ar fi şi util – primele patru etape sunt însă extraordinar de simpliste şi scurte, astfel încât graficul respectiv are mai degrabă rol decorativ decât funcţional.

Etapa următoare e o formă scheletică de RPG, prin care controlezi masculul alfa al cuibului tău şi interacţionezi cu alte specii. Dacă în prima fază caracterul speciei tale era definit de preferinţele alimentare, aici trebuie să ucizi un număr de membri ai unei specii pentru a obţine puncte de ADN şi a trece mai departe sau să le imiţi gesturile pentru a te împrieteni (şi ulterior, alia) cu ei. Iar în ciuda întregii mecanici de tip sandbox, totul e foarte linear – culegi potenţiale membre, guri, aripi şi alte asemenea, calci pe cap/impresionezi alte creaturi până când ajungi suficient de dezvoltat încât să descoperi focul.