Star Trek: Elite Force II Review

Star Trek: Elite Force II Review

   Intuind beneficiile pe care le-ar avea de pe urma publicarii unor jocuri inspirate din universul creat de Gene Roddenberry, Activision au incheiat in acest scop in 1998 un contract pe zece ani cu Viacom, contract ce s-a soldat cu aparitia titlurilor Starfleet Command III, Armada, Hidden Evil, Bridge Commander. Desi acestea s-au adresat unei categorii mari de jucatori, fiind fie jocuri de actiune, fie de aventura sau de strategie, ele nu au reusit sa faca o impresie foarte buna, nici chiar in randul fanilor Star Trek. Singurul joc care a iesit in evidenta a fost Voyager – Elite Force, un FPS aparut in septembrie 2000. Dupa ce autorii acestuia, Raven Software, au lansat si un expansion-pack in primavara lui 2001, Activision au hotarat sa incredinteze realizarea lui Star Trek: Elite Force 2 celor de la Ritual Entertainment, cunoscuti pentru Scourge of Armagon (addonul pentru Quake 1), Heavy Metal: FAKK. 2 si Sin.

     Ca si in prima parte, veti juca rolul locotenentului Alexander Munro, liderul Hazard Team, un fel de SWAT al viitorului format din membri de elita ai Flotei Stelare ce sunt trimisi in misiunile cele mai periculoase. Cu toate ca nu va mai este oferita posibilitatea de a juca si cu varianta feminina a acestuia, veti revedea inca de la inceputul jocului personaje familiare ca Telsia, Chang, Chell, Jurot si Tuvok. Legatura dintre cele doua titluri ale seriei mai este facuta si prin intermediul primei misiuni in care va trebui sa distrugeti o sfera Borg pentru ca nava Voyager sa se intoarca pe Pamant. Insa, dupa indeplinirea acestei misiuni, un anume functionar al Flotei Stelare decide sa desfiinteze Hazard Team, iar Alexander Munro ajunge sa instruiasca tinerii cadeti ai Academiei. Sansa de a se intoarce in actiune ii este oferita doi ani mai tarziu de insusi capitanul Jean-Luc Picard care considera ca este iar nevoie de Hazard Team, insa la bordul navei U.S.S. Enterprise-E.
     Aici, nu numai ca veti face cunostinta cu noi personaje, cum ar fi spionul Jorge Gonzalez, pilotul Sydney Stockman si klingonianul Kourban, cel care se ocupa de dotarea cu arme a echipei, ci veti si putea admira interioarele navei Entreprise, unde veti putea purta discutii cu diverse NPC-uri. Din pacate, replicile acestora sunt mai mereu aceleasi, iar informatiile pe care vi le ofera nu au decat o vaga legatura cu povestea in sine. Ca Ritual Entertainment au vrut sa faca ceva mai mult decat un simplu FPS se observa si din atentia acordata relatiilor dintre personaje si din modul in care se desfasoara secventele intermediate realizate cu ajutorul engine-ului. De exemplu, de-a lungul celor 11 misiuni, relatia dintre Munro si Telsia incepe sa se contureze treptat-treptat, insa ea este complicata de aparitia Kleeyei. Gelozia Telsiei iese la iveala in momentul in care Picard, observand atractia dintre Munro si Kleeya, ii sugereaza acestuia sa ii faca o vizita frumoasei reprezentante a rasei Idryll in scopul de a afla anumite informatii. Este interesant ca, in anumite momente, jucatorul poate lua decizii ce creeaza o impresie de nelinearitate si, deci, o dorinta de a rejuca inca o data partea single-player. Insa alegerile facute nu influenteaza decat intr-o mica masura povestea, chiar daca spre final, Munro trebuie sa hotarasca intre Kleeya si Telsia. Cateva intorsaturi de situatie sunt neconvingatoare, emotiile prin care trec personajele se potrivesc ca nuca in perete cu situatiile respective, iar anumite replici mi-au zgariat timpanele prin penibilitatea lor, dandu-mi senzatia ca urmaresc un film de dragoste de categorie C.

    In schimb, partea propriu-zisa de actiune mi-a intrecut uneori asteptarile. De exemplu, in timp ce investigam bordul navei Dallas in cautarea unei extraterestrilor Exomorphs, am trecut prin momente de maxima tensiune datorita secventelor scriptate, portiunilor de culoar slab iluminate, muzicii abia simtita in fundal si punctelor ce clipeau pe mini-radar. Insa, Star Trek: Elite Force 2 nu prezinta asemanari doar cu Aliens vs. Predator, ci si cu Half-Life prin scenele scriptate si prin existenta terminalelor de energie si viata. Mai mult, existenta anumitor momente in care esti plimbat in diferite locatii ale navei Entreprise, scenele din spatiu, precum si faptul ca, pe masura ce avansezi in joc, Kourban iti ofera arme din ce in mai bune, toate acestea mi-au adus aminte de Unreal 2: The Awakening. Desigur, este greu ca un joc din ziua de azi sa fie unul original, insa producatorii au avut la dispozitie drept inspiratie un univers solid, bogat, creat in urma cu cateva decenii.

     Din fericire, momentele in care simti ca Elite Force 2 este totusi un joc avand la baza universul Star Trek sunt numeroase. In primul rand, luand in considerare ca s-a utilizat batranul engine de Quake III, Elite Force 2 arata bine din punct de vedere grafic. Caracterele sunt formate dintr-un numar mare de poligoane, exista o sincronizare a buzelor cu vocea, unele texturi demonstreaza o grija a detaliilor dusa la extreme. In general, animatiile sunt reusite, iesind in evidenta cele ale alienilor si, chiar daca nu exista ragdoll, inamicii mor in spectaculos. De mentionat ca frecventa de incarcare a subnivelelor nu este direct proportionala cu marimea lor, ba dimpotriva. Un nivel mai mare se poate incarca de doua ori, in timp ce unul mult mai mic se incarca chiar de patru-cinci ori.
     In al doilea rand, s-au folosit voci ale unor actori cunoscuti de toti fanii Star Trek: vocea lui Tuvok apartine actorului Tim Russ, interpretul personajului omonim din seria Voyager, iar Jean-Luc Picard beneficiaza de vocea lui Patrick Stewart.
     In al treilea rand, ni se pun la dispozitie cateva arme specifice universului Star Trek (bat’leh, phaser), insa cea mai importanta este tricorder-ul, deoarece el este necesar privind rezolvarea puzzle-urilor ce implica deblocarea unor usi si a unor turbolifturi sau modificarea gravitatiei unor nivele. In afara de situatia in care va trebui sa activati pur si simplu tricorder-ul pentru o perioada scurta de timp, va mai trebui sa sincronizati doua sau trei frecvente de energie ori sa refaceti conexiunile dintre doua sau mai multe surse de energie. Pe langa introducerea de parole, tricorder-ul, prin modurile sale de vedere, va ajuta sa aflati proprietatile unui obiect, sa localizati exact sursele de gaz otravitor, sa observati detectorii laser de alarma sau sa vedeti portiunile din nivel ce pot fi distruse. Unele puzzle-uri sunt putin dificile, deoarece trebuie rezolvate intr-o anumita perioada de timp in care va trebui sa aveti grija si de personajele care va insotesc.

 Desi sunt anumite portiuni din joc pe care nu le-am parcurs singur, nu am avut ca in Devastation senzatia ca joc single-player alaturi de boti, caci momentele in care colegii tai din Hazard Team si cateva NPC-uri lupta efectiv alaturi de tine sunt foarte rare. Nu le poti da ordine, iar de cele mai multe ori te vei lupta separat de ei si acest fapt este chiar benefic. Nu iti blocheaza caile de acces, insa uneori nu stiu sa se fereasca de tirul adversarilor, ceea ce este deranjant in situatiile in care moartea unuia se soldeaza cu esecul misiunii. Pe de alta parte, nu li se consuma niciodata munitia, au intotdeauna viata, iar in anumite misiuni sunt chiar invincibili.
     Nici AI-ul inamicilor nu este stralucit. Situatiile in care acestia se vor rostogoli si vor incerca sa se ascunda de tirul tau sunt foarte rare. In general, superioritatea lor consta in elementul surpriza si in numarul lor relativ mare la un moment dat, iar daca vei juca calm, chiar si pe ultimul nivel de dificultate, ultimul boss este destul de usor de omorat. Mai mult, desi intre tine si ei nu exista nici un obstacol, vei observa ca anumiti inamici nu urmeaza drumul cel mai scurt catre tine, ci il parcurg urmand anumite puncte.

     Pentru a prelungi durata parcurgerii modului single-player, producatorii au pus accent si pe partea de explorare. Daca nivelele intermediare in care te vei plimba la bordul navei Entreprise pot cauza o plictiseala ce poate duce uneori pana la frustrare datorita timpului prea mare in care esti tinut departe de actiune, explorarea nivelelor propriu-zise este motivata de existenta unor zone secrete in care se gasesc fie munitie, fie niste replici in miniatura ale navei Entreprise cu care se pot debloca noi nivele. Adaugand durata secventelor intermediare, putem spune ca Ritual Entertainment s-au tinut de cuvant: modul single-player este ceva mai lung decat cel din prima parte, reusindu-se astfel sa se sparga limita de doar cateva ore in care poate fi terminat un FPS, exemple in acest sens fiind Max Payne sau Unreal 2.
     Daca ati jucat Quake III in multiplayer destul de mult, atunci sunt mari sanse sa va placa si multiplayer-ul din Star Trek: Elite Force 2. Nu se pot face aceleasi acrobatii ca in Quake III, datorita armelor si structurii diferite a nivelelor, dar acceleratia in aer s-a modificat destul de putin. Astfel, si aici, invatarea unei harti, precum si parcurgerea ei folosind diverse scurtaturi sunt elemente importante care pot decide situatia unui meci. Jocul ofera patru moduri multiplayer: HoloMatch (DeathMatch), Team HoloMatch, Capture the Flag si Bomb Defusion, primele trei neavand nevoie de nici o prezentare. In Bomb Defusion, scopul fiecarei echipe este de a planta cu ajutorul tricorder-ului o bomba in baza adversa. Pacat ca pentru acest mod si pentru Capture The Flag sunt disponibile doar trei harti, dar, din fericire, modul multiplayer beneficiaza de cateva modificari, unele fiind extrem de distractive (Disintegrations, Control Points sau Elimination). Cum serverele de Internet nu sunt destul de populate, puteti juca si impotriva botilor care insa, dupa cateva ore, nu vor mai constitui o provocare in fata unui jucator experimentat.