Syndicate Review

Syndicate Review

Într-o vreme când nu toate jocurile dintr-un gen erau copia unei copii a unei copii (vorba lui Palahniuk) şi lumea încă asculta cu speranţă în ochii vorbele lui Peter Molyneux, englezii verzi de la Bullfrog aduceau pe micile monitoare un joculeţ care avea să devină portdrapelul cyberpunk, alături de System Shock.

Mă refer, desigur, la RTT-ul izometric Syndicate, un titlu care ilustra un viitor clădit pe o premisă standard Gibson sau Phillip K. Dick: în urma unui capitalism laissez-faire, megacorporaţii ajung să stăpânească lumea şi să poarte un război crâncen pentru supremaţia pieţei şi, în definitiv, a lumii.

Prezenţa drogurilor, a violenţei, libertatea de a omorî civili fără niciun fel de repercusiuni şi motivaţia sterilă pictau un univers lipsit de moralitate, în care singurul Dumnezeu e corporaţia-mamă şi intenţiile ei adeseori sinistre. Dar dacă în 1993 vorbeam de tactică şi o perspectivă de tip eagle-eye, acest reboot al francizei abordează totul la persoana întâi şi transpune concepte vechi în pielea unui shooter liniar standard piperat cu mecanici şi abilităţi de hacking.

Acum alter-ego-ul tău poartă numele de Kilo, un agent îmbunătăţit cibernetic aflat în slujba celei mai mari corporaţii de pe planetă: Eurocorp. În 2017, cipul DART 6 separă oamenii cam cum împarte smartphone-ul gintele sociale dintr-un liceu de fiţe în 2012: cine nu are, nu contează.

Universul de date generat de acest cip devine mai important decât lumea fizică, dovadă stând ostracizarea şi eliminarea drepturilor oamenilor care nu îşi permit deţinerea unei astfel de jucării. Dar cum nevoia de putere continuă să bântuie vârfurile piramidelor corporatiste chiar şi când arde restul lumii, eşti trimis în diverse misiuni de asasinat, recuperat date, respectiv anihilat tot ce înseamnă sindicat advers.

Tiparele de desen animat sunt aici umplute cu actori arhicunoscuţi (Brian Cox în rolul liderului corporatist fără scrupule şi Rosario Dawson ca omul de ştiinţă / femeia-simbol) şi chiar dacă şi-au împrumutat asemănarea personajelor, modelarea nu este dintre cele mai strălucite văzute pe monitor.

Povestea e destul de scurtă şi în mare parte uşor de uitat: e o călătorie îngrădită de obiective care vin în serie, presărată cu gauntlet event-uri care preced pseudotrădări şi întorsături de situaţie previzibile şi plictisitoare. Nu există niciun moment în care să declari că s-a întâmplat ceva nemaivăzut, dar cu toate astea, ce e memorabil e felul în care o faci.

Există destul de mult spectacol integrat în măcel, atât prin prisma cut scene-urilor violente care nu întrerup imersiunea, păstrând perspectiva 1st person, cât şi prin elementele de hacking, suprapuse destul de fluent peste acţiunea cu arme de foc. Arsenalul mai mult sau mai puţin standard (puşcă de asalt, shotgun, pistoale, lansator de rachete, aruncător de flăcări, grenade) îşi va face treaba cu brio, completat de trei abilităţi de hacking şi diverse elemente de decor cu proprietăţi volatile.

Abilităţile de hacking asupra oponenţilor funcţionează destul de simplu: având în vedere că toată lumea care contează are câte un DART 6 îngropat în scăfârlie, îi poţi „convinge” fie să se sinucidă, aruncând în aer pe oricine se află suficient de aproape, fie să întoarcă armele împotriva camarazilor până în momentul în care, rămaşi fără ţinte, să se sinucidă subit. Chiar şi armele sunt dotate cu cipuri care pot fi atacate electronic şi vor exploda în braţele oricui trage cu ele. În completarea acestor artificii vine DART Overlay, obligatoria “super viziune” augmentată de slow motion, reîncărcabilă şi necesară numeroaselor lupte cu boşi.

Ce e interesant e că poţi face hacking sau folosi abilităţile în timp ce tragi şi astfel să te ocupi de mai mulţi inamici în paralel dacă eşti suficient de ager. Ba mai mult, există o oarecare latură de RPG, cu un arbore de îmbunătăţiri pentru care primeşti “fise” prin cipurile pe care le extragi din scăfârlia anumitor NPC-uri, de regulă boşi.

O altă bilă albă ar trebui s-o primească soundtrack-ul, câteva piese dubstep ale unora dintre cei mai cunoscuţi producători contemporani ai acestui gen: Skrillex, Nero sau Flux Pavilion. Indiferent că iubiţi sau urâţi această specie controversată, lumea jocului pare că îmbrăţişează dubstep-ul, o bună ilustrare sonoră a suprafeţelor curate, futuriste şi acţiunii frenetice care se desfăşoară pe parcursul aventurilor lui Kilo.

Mai puţin interesantă este liniaritatea. Mereu e un singur coridor şi o singură uşă prin care poţi (şi trebuie) să parcurgi nivelul. Toate abilităţile sunt ofensive şi nu există nicio abordare alternativă – drept urmare – Syndicate devine un FPS standard al cărui scenariu single-player, cu o durată de circa patru ore, e lipsit complet de orice valoare de rejucabilitate.

Aşadar, producătorii încearcă să justifice preţul prin misiunile cooperative care însoţesc scurta şi în mare nememorabila drumeţie de unul singur. Nouă la număr, aceste hărţi au o durată de maxim 30 de minute şi recompensează fiecare parcurgere prin experienţă şi achievements (care la rândul lor aduc experienţă odată cu depăşirea anumitor praguri). Personalizarea arsenalului aduce un strop de variaţie (puteţi alege o armă principală, una secundară şi două app-uri sau “vrăji” cibernetice), iar mecanicile de “breaching” (termenul din joc pentru hacking) şi-au făcut loc şi aici.

Lucrul în echipă – vindecarea aliaţilor, folosirea app-urilor care afectează zonal sau colectiv echipa, cum ar fi câmpul de forţă şi “squad heal” – este esenţial, iar inamicii nu sunt adaptaţi numărului de jucători, încurajând astfel formarea unei echipe întregi, de patru agenţi.

Obiectivele ce trebuie îndeplinite în fiecare misiune nu variază enorm: în general, ele oscilează între recuperarea anumitor obiecte şi îmbarcarea lor în elicopterul de evadare sau eliminarea anumitor agenţi (grupuri de boşi cu capacităţi similare party-ului de jucători), dar primele câteva parcurgeri pot genera experienţe interesante, a la Left 4 Dead.

După ce treceţi o dată prin ele pe modul de dificultate normal, puteţi încerca să obţineţi maximul de trei stele pe unul din cele două niveluri superioare sau să încercaţi să vă depăşiţi timpii. Însă chiar şi aşa, nu ştiu cât de longeviv va fi multiplayer-ul, fiindcă sunt elemente fundamentale care îi lipsesc cu desăvârşire: chat-ul în scris (iar party-urile de oameni random arareori folosesc voice chat-ul inclus) sau detalii despre clanurile care te invită să li te alături înainte să accepţi sau să refuzi.

Posibilitatea de a crea un clan (în terminologia jocului, sindicat) este deschisă oricui şi aduce cu sine un clasament specializat, precum şi challenge-uri adresate clanurilor. Din nou, interfaţa spartană nu permite acţiuni de bun simţ, cum ar fi comunicarea cu clanul sau posibilitatea de a trimite mesaje jucătorilor, altfel decât să îi adaugi separat în Origin în lista de prieteni. Singura parte bună e că ştii sigur că ai câţiva oameni pe care-i poţi invita dacă ai probleme în a umple party-ul.

Drept urmare, Syndicate va deveni plictisitor în prima săptămână şi nu îi prevăd o durată de viaţă la fel de lungă precum cea a lui Left 4 Dead. E prea scurt, prea mic şi prea convenţional într-o piaţă în care AAA-ul clasic e deja suprasaturat cu alternative care durează mai mult şi oferă moduri competitive; nu doar câteva zeci de ore de reluări cooperative în care eşti forţat să te înţelegi “din priviri” în cazul în care tu sau coechipierii nu folosiţi microfon pentru VoIP.