Tales of Monkey Island: Launch of the Screaming Narwhal Review

Tales of Monkey Island: Launch of the Screaming Narwhal Review

Acum câteva zile am avut o discuţie destul de interesantă cu un domn care s-a jucat mai toate adventure-urile lansate până acum. Spre deosebire de atitudinea mea uşor pornită împotriva declinului acestui gen odată extrem de cerebral, domnul în cauză s-a declarat foarte relaxat, aproape jovial, şi mi-a mărturisit că lui personal îi convine tendinţa asta casual, ca un şpriţ de vară.

Recunosc că iniţial am fost uşor revoltat – l-am cunoscut pe omul ăsta într-o vreme în care nu puteam să construiesc un argument elocvent, să-mi prezint agresiv perspectiva sau să mă revolt împotriva viziunilor lui. Ei bine, perspectiva conturată de el sună cam aşa: „Când eram în facultate şi în prima etapă a căsniciei, aveam destul timp ca să descifrez misterele trăznite din Day of the Tentacle sau Monkey Island, precum şi o predilecţie oarecum tinerească de a nu mă lăsa păgubaş după două ore pierdute în aceeaşi cameră încuiată pe toate părţile, trăgând de toate cuiele şi balamalele care ieşeau în evidenţă, doar-doar oi găsi o crăpătură prin care să mă strecor.

Acum nu mai e cazul – nu-mi mai permit să înghesui în coada hardului 3-4 aventuri complicate şi să le mănânc, pe rând, pe pâine, în ideea că dacă termin unul pe săptămână am încă o mână de poveşti care să-mi umple programul în viitorul apropiat. Deci da, mie îmi convine că sunt mai puţine şi, în mare parte, mai uşoare.”

„Bine-bine”, zic eu, „dar ţi se par la fel de bune? Adică şi două ore în Beneath a Steel Sky sunt mai bine investite decât aceeaşi perioadă de timp aruncată pe Still Life 2.” Privindu-mă indulgent şi înţelegător, taică-miu a izbucnit într-o chicoteală destul de stânjenitoare şi a recunoscut că nu, nu sunt la fel de bune, dar pe de altă parte, atunci când trăieşti o epocă în care se investesc scenarii de top şi bani de trezorerie într-un gen vei vedea rezultate mult superioare unei perioade în care genul respectiv e înviat mai mult de nostalgici şi inadaptaţi decât de centrul de putere şi finanţare al erei.

„Şi în fond, uită-te la tine”, a adăugat el. „De trei ore stai în faţa sticlei şi râzi ca prostu’ la toate poznele blondului ăsta prost desenat.”

Am roşit. Monkey Island se întorsese.

A pirate I was meant to be,

Trim the sail and roam the sea…

Să fii pirat nu e lucru mic. Înseamnă în primul rând să fii liber, neconstrâns de normele fixiste ale realităţii, comunităţii şi accepţiunii obiective care te îndeamnă să rămâi legat de glia terestră. Guybrush Threepwood, protagonistul seriei, ştie perfect asta şi în ciuda gesturilor delicate sau fragilităţii care îl caracterizează, găseşte cele mai trăznite soluţii unora din cele mai ciudate probleme puse în calea vreunui pirat, cu o ingeniozitate de care doar un câine al mării ar fi în stare.

Franciza are o serie de caracteristici foarte clare şi greu de imitat, drept pentru care recunosc că n-am crezut în abilitatea celor de la Telltale de a recrea unul din cele mai bune adventure-uri zămislite în întreaga istorie a jocurilor video. Dar având în vedere că o parte semnificativă din oamenii care au contribuit la Tales of Monkey Island sunt aceiaşi designeri care şi-au lăsat amprenta pe întreaga serie (de la Dave Grossman, lead designer, până la Dominic Armato, vocea care-l însufleţeşte pe Guybrush), pot declara cu bucurie-n suflet că spiritul Monkey Island e intact, glumiţele sunt în acelaşi ton, iar puzzle-urile sunt mai mult decât reuşite – pe alocuri sunt aproape geniale.

Povestea începe mai mult sau mai puţin ca oricare Monkey Island de la 2 încoace: Guybrush încearcă s-o salveze pe Elaine Threepwood (nee Marley) din ghearele mizerabile ale demonicului căpitan LeChuck, care a răpit-o pentru a-i înmuia inima şi a o convinge că ar fi o idee bună să-i fie tovarăşă pe vecie. De aici mai departe o să te confrunţi cu o epidemie între piraţi, un doctor cel puţin dement şi eterna problemă a junglei întortocheate.

Ahoy, me hearties! But whar teh graphics?

Pricipala şi poate singura mea doleanţă la noua serie de jocuri adventure ar fi grafica: deşi nu mi se pare că ar fi nimic în neregulă cu modelarea, texturile sunt adeseori usturătoare pentru ochi şi mi s-a întâmplat nu doar o dată să îmi exclam nemulţumirea cu voce tare, spre oroarea pietonilor care-mi treceau pe sub fereastră.

Potenţial se vede că există – cum ziceam, modelele sunt reuşite, dar speculez că o grafică de tip cel-shading ar fi fost de preferat. E cât se poate de inestetic să vezi în fundal norişori desenaţi frumos de mână, în stilul seriei, în timp ce prim-planul e infectat de modele 3D colorate cât se poate de minimalist, şi asta în sensul rău.

O problemă minoră, dar prezentă, mai este şi reciclarea anumitor personaje: într-un gen în care oricum nu prea ai de ce să clonezi NPC-uri, unde acestea ar trebui să se bucure de o personalitate individuală şi mai ales având în vedere că nici nu sunt atât de multe la număr, e destul de supărător că vezi acelaşi cap de cartof în două ipostaze diferite.

Tranziţiile şi interfaţa în schimb mi s-au părut foarte reuşite: de fiecare dată când accesezi meniul principal se va contura animaţia unei “excursii” prin junglă, inventarul e doar la un click distanţă şi cele două-trei puzzle-uri contra timp nu vor fi îngreunate de vreo complicaţie de ordin tehnic, cum ar fi accesul voalat la vreun obiect sau artificii obtuze în calea răspunsului.

Asta ca să nu mai zic că şi logica soluţiilor a fost gândită destul de bine, ele nefiind monotone sau ancorate în plictisul realităţii, ci având trimiteri subtile pe diverse obiecte împrăştiate pe insula pe care eşti reţinut sau remarci inteligente din partea NPC-urilor.

Cât despre cine sunt aceste personaje, atât cele noi, cât şi cele consacrate care apar în acest prim episod au personalităţi potrivite universului din care fac parte şi niciunul nu pare aruncat la întâmplare sau introdus doar de dragul de a umple goluri. Rezultatul e că dialogurile au trezit o nostalgie adormită demult în mine şi pentru asta nu pot decât să le mulţumesc producătorilor – se vede că s-a investit în acest titlu multă pasiune şi dedicare, pe lângă timp şi bani.

Vocile, muzica şi sunetele sunt şi ele construite pe şablonul Monkey Island – nicio voce nu mi s-a părut deranjantă, Guybrush, Elaine, LeChuck sunt toţi uşor de recunoscut pentru fanii consacraţi, iar tema Monkey Island îşi face şi ea apariţia. Cu toate astea, încă mai avem de aşteptat până i se va adăuga un ingredient nou laturii sonore – mi-ar plăcea nişte compoziţii inedite, din acelaşi gen şi cu aceeaşi atmosferă ca şi cele deja existente.