Tekken: Dark Ressurection – PSP – RePlay Review

Tekken: Dark Ressurection – PSP – RePlay Review

A fost odată o vreme demult apusă, când hoarde de copii din generaţia cu cheia la gât se strângeau la “jocuri mecanice” ca să se amuze cu titluri precum Street Fighter, Double Dragon sau Mortal Kombat. Şi dată fiind media demografică a celor care citesc aceste rânduri, există o mare şansă ca tu însuţi să-ţi aminteşti de acea vreme. O vreme când te căutai prin blugi de mărunţiş, doar, doar vei găsi o monedă înainte ca numărătoarea de pe ecran să ajungă la zero. Când aveai carneţele prin sertare în care erau notate diferite scheme şi combinaţii, o vreme când aşteptai să auzi soneria la şcoală ca să ţâşneşti şi să îţi îngheţi adversarii cu Sub-Zero sau să-i electrocutezi cu Blanka.

Îmi amintesc de acea perioadă cu nostalgie, dar nu regret trecerea ei, în aceeaşi manieră în care nu regret că nu mai am 8 ani. Am crescut, unii spun că m-am şi maturizat, am găsit şi alte plăceri. Întrebarea este dacă odată cu mine a crescut şi genul beat’em’up – sau a rămas doar un entuziasm nostalgic pentru şcolari impresionabili?

Primele cinci minute din Dark Ressurection ar sugera a doua variantă, din simplul motiv că acestea sunt identice cu orice alt titlu Tekken de până acum – un filmuleţ introductiv creat cu migală, care descrie un montaj cu câteva personaje centrale, acelaşi format de meniu şi aceleaşi moduri de joc. Am un mare resentiment pentru titlurile cum sunt FIFA, NHL, NFL sau alte abrevieri de genul, în principiu fiindcă nu-mi place să rejoc aceeaşi chestie, făcută chiar mai prost, în fiecare an, dar cu un nume diferit. În cazul Tekken însă, modificările sunt de cu totul altă natură. Iar după deja-vu-ul de cinci minute încep să iasă la iveală diferenţele notabile.

Avem la dispoziţie o gamă deosebit de largă de personaje, inclusiv alternativele clasicilor, în total tabelul de selecţie conţinând 34 de căsuţe, plus opţiunea de selecţie aleatoare. Sunt două personaje noi, Dragunov şi Lili, care chiar dacă nu au stiluri în totalitate originale de luptă sunt interesante prin tempo şi o mână de figuri noi, a căror execuţie în sine e o provocare. Principalul reproş care i s-a adus seriei încă de la început ar fi că e un beat’em up destul de încet comparat cu concurenţa, dar de câteva jocuri încoace fluiditatea şi varietatea de stiluri au fost atât de bine legate încât, după părerea mea umilă, viteza e tocmai potrivită pentru a-ţi putea gândi în timp util o tactică de luptă reuşită.

Şi modurile de joc sunt multe la număr şi tare satisfăcătoare. Mă surprinde în mod plăcut faptul că Namco a reuşit să îndese în minusculul UMD atâtea opţiuni, dovadă stând faptul că sunt încă intrigat de unele din ele, chiar după o lună de la achiziţie. Story Mode-ul e cel clasic, unde avem o introducere sub forma unor ilustraţii narate de personajul ales şi un epilog care în aproape toate cazurile este o animaţie cinematică de calitate fotorealistă. Pe lângă acesta ne putem antrena, putem juca în modul Arcade sau să batem rapid un personaj controlat de calculator în Quick Mode, dar perla jocului vine sub forma unui set de turnee în modul Tekken Dojo.

Practic, acest mod reprezintă o ligă care se desfăşoară în mai multe dojo-uri, jucătorul primind în urma victoriilor şi înfrângerilor un număr de puncte, care determină locul său în clasament. De parcă Tekken Dojo nu era interesant în sine, putem descărca sau transfera diferite „înregistrări” sub forma unor Ghost-uri, care asigură un joc variat şi interesant chiar şi după un timp îndelungat. Iar la urmă avem mini-game-urile cu care am fost obişnuiţi: Bowling şi un mod în care obţii puncte prin execuţia unor figuri descrise pe ecran.

Majoritatea acestor caracteristici adiţionale sunt deblocate fie prin terminarea story mode-ului de X ori sau achiziţionarea lor cu unitatea monetară a jocului (în cazul filmuleţelor), obţinută prin victorii în diferite moduri. Cu toate astea, conţinutul ce poate fi deblocat este dezamăgitor de redus şi uşor de obţinut.

Stilul maimuţei fierte la Pomul Pomenit

Povestea jocului descrie, ca întotdeauna, o nouă ediţie a turneului King of Iron Fist, piperat cu dramele şi motivele personale ale fiecărui personaj. După cum sugerează şi titlul, forţe necurate îl învie pe Jinpachi Mishima care, din motive care mi-au ocolit logica, organizează un nou turneu. Fiecare personaj are un scop, de la răzbunare la sete de glorie sau de sânge, după caz, dar să fim serioşi – de când e povestea punctul forte a unui joc de genul acesta?

Ce m-a atras cu adevărat la Tekken iniţial a fost prezenţa mai multor stiluri de luptă diferite, dar pe undeva echilibrate. Faptul că puteam să spăl pe jos cu un boxer în timp ce stilul personajului meu era kung fu mi se părea interesant şi exotic, cu atât mai mult cu cât învăţam atuurile şi dezavantajele fiecărui luptător doar dacă jucam contra mai multor oponenţi diferiţi.

Iar din punctul acesta de vedere, Dark Ressurection nu dezamăgeşte. În mare parte datorită paletei largi de selecţie, dar şi pentru că AI-ul se modelează în funcţie de fiecare Ghost cu care te lupţi, rezultatul fiind că nu prea sunt două meciuri care să semene între ele.