The Abbey – RePlay Review

The Abbey – RePlay Review

 

În ultimul timp, studiourile axate pe crearea jocurilor de aventură nu prea ne-au mai mângâiat simţurile, lansând pe piaţă titluri cel puţin îndoielnice din punct de vedere al calităţii. Au existat şi excepţii, dar puţinii fani adventure rămaşi speră în continuare că va veni o zi în care jocurile lor preferate vor fi din nou la putere. Sau măcar nu vor mai fi pe moarte.

Acea zi din păcate n-a venit şi se pare că se lasă aşteptată până când şi ultimul strop de speranţă se va risipi. Deocamdată însă, ne vom putea pierde cateva ore bune în compania călugărului Leonardo de Toledo, trimis de Vatican la mânăstirea Natividad pentru a elucida misterul ce înconjoară moartea suspectă a unui confrate. The Abbey ne duce din start cu gândul la renumita carte scrisă de Umberto Eco – “Numele Trandafirului” şi, de ce nu, la filmul omonim, acţiunea având într-adevăr anumite similitudini, dar şi diferenţe, jocul fiind ceva mai mult decât un simplu remake. Misterele legate de crime dubioase au fost întotdeuna un subiect apetisant, iar dacă la asta se mai adaugă şi mânăstiri, călugări şi fapte oculte, nu poate rezulta decât un cocktail extrem de interesant pentru cei care vor să facă pe Sherlock Holmes. Ideea e bună, dar trebuie s-o ajute şi implementarea.

La nivel de gameplay, marca e cea clasică, adică un adventure point & click cu tot ce am vrea să vedem de la el: discuţii interminabile (cu minusurile de rigoare), puzzle-uri nici prea grele, dar nici prea uşoare şi un inventar simplu şi concis, unde putem combina obiectele "colecţionate" pentru a rezolva anumite probleme. Deşi sunt frumuşele şi în mare parte logice, unele puzzle-uri nu fac decât să stârnească râsul, cel mai elocvent exemplu fiind situaţia în care trebuie să stoarcem o pelerină udă pentru a-i folosi apa la prepararea unei ciorbe. Pe ansamblu, majoritatea puzzle-urilor întâlnite se rezumă de obicei la combinarea diverselor obiecte, există şi câteva care presupun asamblarea unor piese intr-o anumită ordine, dar nimic special la acest capitol.

Deoarece spaţiul de joc este destul de restrâns, harta pe care o aveţi la dispoziţie nu e neapărat necesară, simpla căutare a următorului obiectiv fiind de ajuns. Mânăstirea este împărţită în zone interioare şi exterioare, fiecare cu mai multe subdiviziuni adnotate corespunzător, trecerea între ele făcându-se rapid şi natural. În aceste zone, ceea ce căutăm e relativ uşor de găsit: diversele obiecte care pot fi folosite au un nume şi pot fi adăugate în inventar cu un simplu click dreapta de mouse pe ele. Aici mai intervine din când în când o problemă, unele obiecte fiind mai greu de reperat decât altele, dar nici nu se ajunge la faimoasa vânătoare de pixeli atât de "dragă" fanilor adventure.

Pentru a avansa în poveste trebuie să vorbim cu NPC-urile, care deşi sunt puţine, au parte de o personalitate specifică epocii şi spaţiului cultural şi dogmatic în care vă aflaţi. Singurul personaj care nu-şi are locul în acest peisaj e Bruno, învăţăcelul lui Leonardo, care are parte de câteva scene penibile, precum şi de replici şi o voce total neinspirate. În rest, călugării chiar au farmec, în special bătrânelul senil obsedat de creşterea unor plante cu care poartă şi conversaţii. Ceea ce mi-a plăcut în mod special în privinţa personajelor a fost faptul că fiecare au argumente pro şi contra împotriva altuia, de nu mai ştii ce să crezi în privinţa crimei pe care trebuie s-o investighezi. De aceea, cea mai mare parte a dialogurilor sunt interesante, dar din cauza lungimii kilometrice a unora dintre ele mai avem şi pliciseală, din cauza unor amănunte care nu-şi au rostul.

Subiectul fiind unul matur şi serios, ne-am aştepta ca atmosfera să fie apăsătoare. Deoarece şi-au dorit probabil să iasă din tipare, producătorii ne-au servit taman inversul: o grafică cartoonish, inspirată din desenele animate create de Walt Disney, ce îmbină fundaluri 2D cu elemente 3D. Clădirile ce alcătuiesc mânăstirea sunt exact cum ne-am aştepta: frumos desenate, specifice vremii, impresionante pe alocuri, iar personajele au parte de trăsături exagerate specifice unui desen animat: nas mai mare, o falcă-n pământ, ochi bulbucaţi etc. Din păcate, animaţiile mai au mult până la realism, unele fiind extrem de slabe, printre care şi unele din stările sufleteşti, cum ar fi îndoiala, mirarea sau supărarea, alese complet aiurea, Leonardo dând impresia că râde atunci când ar trebui de fapt să fie nervos. Per total, ochii noştri au ce urmări pe ecran, dar această grafică nu se potriveşte subiectului. Îşi face treaba şi atât, atmosfera având însă de suferit din această cauză.

Partea sonoră străluceşte în ceea ce priveşte muzica, bine aleasă si atmosferică, coloana sonoră beneficiind de aportul Orchestrei Filarmonice din Praga. La fel sunt şi majoritatea vocilor folosite, dar dezamăgirea vine sub forma unor efecte sonore dubioase, cum ar fi paşii sau diferite obiecte în cădere, totul culminând cu cireaşa de pe tort, sunetul stropitorii folosite de bătrânelul botanist menţionat anterior, care e pur şi simplu deranjant. Nu ştiu cum au fost obţinute, dar sunt sintetice şi omoară ultima brumă rămasă de atmosferă. Nicio problemă nu e însă mai pregnantă decât mai sus amintita voce a lui Bruno. Vă recomand să fugiţi pe cât posibil de replicile lui, deoarece provoacă stare acută de disconfort.

Ţinând cont de seceta care a pus stăpânire pe acest gen de jocuri, The Abbey este un titlu care-i poate mulţumi pe iubitorii de aventură, dar şi pe cei care s-au săturat de împuşcat frenetic în dreapta şi-n stânga şi doresc ceva mai liniştit. Dacă nu aveţi pretenţii exagerate de la un joc şi puteţi savura un adventure decent , atunci o să vă simţiţi bine în compania lui.