The Club Review

The Club Review

    Cunoscute mai ales pentru seria Project Gotham Racing, studiourile Bizarre Creations s-au îndreptat încă de la înfiinţare spre piaţa consolelor, unde jocurile de racing create pentru Xbox şi Xbox 360 s-au bucurat de un foarte mare succes. Se pare însă că odată cu schimbarea genului de joc abordat, cei de la Bizarre au dorit să se adreseze şi fanilor PC cu noua lor producţie, denumită spartan The Club.
        Producerea jocurilor pentru console și-a pus totuşi amprenta asupra stilului general, titlul de față nefiind foarte diferit de ceea ce făceau până acum. Şi asta cu atât mai mult cu cât cele două tabere de fani (console vs. PC) se află într-un război clasic de ani de zile, fiecare exponent al platformei proprii având cerinţe specifice. Ei bine, tocmai în cadrul acestui război s-au găsit şi producătorii (chiar că bizari) să arunce pe piaţă un titlu care poate fi considerat un arcade. Și cum jucătorii de pe “deja învechitul” PC se aşteaptă ca avantajele investiţiilor substanţiale pe care le fac să fie folosite cât mai mult, abordarea unui gen care a dispărut aproape complet nu este chiar cea mai bună soluţie pentru o primă impresie.
        Încă de la pornirea jocului suntem întâmpinaţi de logo-ul “Games for Windows LIVE”, lucru nu foarte îmbucurător, deoarece toate problemele aferente acestui serviciu sunt prezente şi în acest titlu, printre care putem număra ieşiri subite în desktop sau blocări definitive. Probabil că de asta şi serverele sunt pur și simplu pustii. E drept că sistemul LIVE nu este singura cauză pentru această lipsă de jucători online, deoarece multiplayer-ul este chiar sărac în ceea ce priveşte varietatea modurilor de joc, producătorii mulţumindu-se doar cu cele clasice de deathmatch (Kill Match, Hunter Haunted) alături de alte cinci moduri de team deathmatch, cu mici diferenţe (Team Fox Hunt, Team Capture, Team Kill Match, Team Siege, Team Skullshot) regăsite în single-player. De exemplu, modul Siege se referă la constrângerea personajului într-o arie limitată în care vin inamici pe bandă rulantă.

        Trecând peste inutilitatea Games for Windows LIVE şi a modului multiplayer, single-player-ul începe cu prezentarea succintă a turneului sângeros şi ilegal în care veţi participa, fiind nevoiţi (vrând-nevrând) să luptaţi pentru propria supravieţuire. Acest turneu este oarecum similar societăţii secrete din renumita serie Mortal Kombat, fiind prezent chiar şi celebrul îndemn “FIGHT!” înainte de începerea unei runde de joc. Premisa cum că ar putea exista o organizaţie cunoscută numai elitelor, care să poată organiza astfel de turnee violente în orice zonă de pe glob fără vreo consecinţă nu este rea deloc. Din păcate, expunerea poveştii lasă de dorit iar personajele principale nu vă vor impresiona în vreun fel.
        Pentru a participa la turneu nu trebuie decât să alegeţi un luptător dintr-un număr de opt (şase la început, plus alţi doi pe parcurs), fiecare cu povestea şi abilităţile proprii (viteză, putere, stamina). Varietatea celor opt zone principale, printre care se numără străzile din Veneţia, o fabrică părăsită, un vapor în paragină, o închisoare federală abandonată, un depozit sau un conac sumbru englezesc, este binevenită, deoarece fiecare conţine la rândul ei un număr de subnivele care cu siguranţă vă vor plictisi la un moment.
        Asta din cauză că subnivelele se prezintă cu un design foarte sărăcăcios, obiectivul final fiind să supravieţuiţi într-o limită de timp predefinită (cu alte cuvinte, trebuie să alergaţi ca nebunii, fiindcă altfel personajul vostru va exploda… la propriu) sau să obţineţi un “enemy damage” cât mai mare (adică să omorâţi toţi inamicii din nivel într-un timp cât mai scurt). Alternativ, va trebui să căutați ieșirea și, evident, să omorâţi tot ce mișcă până ajungeţi acolo. Şi toate astea doar pentru realizarea unui punctaj cât mai mare, întrucât pentru fiecare “victimă” sunteţi răsplătiţi cu un număr de puncte. Dacă le nimeriţi cu un headshot, realizaţi diferite combo-uri sau eliminaţi adversarii de la distanţă veţi fi răsplătiţi regeşte cu un număr şi mai mare de puncte.

   Feeling-ul per total este al unui joc arcade, un shooter 3rd person similar unei curse auto bazată pe scor (asta mai ales fiindcă fiecare partidă are durata maximă de doar câteva minute). Iar acest feeling din păcate se va diminua de la partidă la partidă, inamicii afișându-se de fiecare dată în aceleaşi locuri, neexistând niciun pic de diversitate. Practic, dacă memoraţi locurile în care îşi fac apariţia, la o eventuală rejucare veţi obţine un scor mult mai bun. Şi din moment ce anumite ţinte au un preţ mai mare pe capul lor, de multe ori va trebui să le alegeţi în funcţie de punctele oferite. Pentru aceia dintre voi care doresc să obţină cele mai mari scoruri, aflați că producătorii mai oferă și mici suprize, în nivele fiind presărați anumiți inamici “speciali” și diverse ținte (Skullheads) care dacă sunt ochite, la numărătoare finală măresc considerabil numărul de puncte.
        Odată început turneul, chiar și pe un nivel ridicat de dificultate, nu veţi avea nevoie de mai mult de 4-5 ore ca să-l terminaţi. Un veteran al shooterelor pentru PC îl poate termina chiar mai repede, scopul producătorilor nefiind însă o campanie single-player îndelungată, ci întrecerea între jucători, pe baza obţinerii unui număr cât mai mare de puncte. Poate pentru console acest sistem să mai aibă ceva success, dar pentru PC este clar din start că este sortit eşecului.
        În ceea ce privește AI-ul, acesta este aproape inexistent. O mai mare indiferenţă faţă de propria viaţă aşa cum veţi vedea în acest titlu cu greu se mai poate găsi în alte jocuri. Practic, inamicii sunt în același loc la fiecare reluare; nici idee să se miște de pe metrul pătrat în care au apărut brusc în nivel. Căci enervant se va dovedi şi sistemul de respawn, destul de prost conceput; revenind în aceeaşi zonă a unei arene de mai multe ori, veţi avea deosebita plăcere de a împuşca aceleaşi ţinte pe care le-aţi distrus cu doar câteva momente în urmă. Chiar dacă producătorii au avut alte idei în cap atunci când au creat jocul, măcar din bun simț pentru comunitatea PC puteau introduce câteva rutine de inteligență artificială. În schimb, ne este prezentat un spectacol de împușcături similar celebrului “Pinball”, în care nu contează prea mult ce faci, ci doar rezultatul – adică scorul final.

        Nu în ultimul rând, controlul personajului suferă de renumitul lag, care face ţintirea şi deplasarea extrem de greoaie în orice joc multiplaformă testat pe PC. Dacă deţineţi pe de altă parte un controller Xbox 360, s-ar putea să aveți un randament mai bun.
        Pe de altă parte, cele mai grosolane greşeli de design prezente în Club sunt legate de arme. Cum s-a întâmplat acest lucru nu îmi pot da seama, dar într-un joc în care realismul este egal cu zero avem parte de un recul destul de graţios, iar colac peste pupăză suntem nevoiţi să mai şi reîncărcăm atunci când rămânem fără gloanţe (adică foarte des). Nu mă înţelegeţi greşit, aceste amănunte nu ar putea să lipsească dintr-un shooter al anului 2008, dar când jocul este axat doar pe un alergat frenetic şi un “pac-pac” amețitor, ele chiar nu îşi mai au rostul, aceste elemente “serioase” neavând alt rost decât cel de a ne frustra în anumite momente.
        Am putea vorbi și despre aspectul sonor, dar nu sunt prea multe de zis. Jocul “sună” mai degrabă a paintball decât a shooter. Diversele arme (de la tot felul de uzi-uri și shotgun-uri la pistoale, puşti de asalt şi adevărate lansatoare de rachete) se aud de parcă păcăne o tobă de eșapament stricată. De asemenea, jocul este plin de anunţurile animatorului, de genul “FIGHT!” (la începutul rundei) sau “Headshot” / “Great shot”, împrumutate din titlurile de referință. O idee oarecum interesantă este legată de faptul că vocile inamicilor întâlniți în diferitele regiuni pe care le veţi vizita sunt în limba lor nativă, ceea ce rezultă într-o oarecare doză de feeling și realism.