The Elder Scrolls IV: Oblivion Review

The Elder Scrolls IV: Oblivion Review

Tinand cont de asteptarile create in jurul lui Oblivion si de notele luate pana acum in review-uri, probabil ca primul lucru la care v-ati gandit atunci cand ati vazut nota de mai sus a fost “Aoleu, ce a fumat/baut asta vere, e dus de-a binelea?”. Din pacate va trebui sa va dezamagesc spunandu-va ca nu fumez si nici nu beau, asa ca nu am fost sub vreo astfel de influenta atunci cand am scris articolul de fata. Am fost ce-i drept intr-o stare de dezamagire profunda, asa cum nu mi-a mai fost dat sa patesc de foarte mult timp din cauza unui joc. Mai ales ca si eu am asteptat Oblivion cu sufletul la gura, ca orice fan RPG, de altfel.

N-o sa mai stau acum sa va tin lectia de istorie cu seria The Elder Scrolls, cand a aparut primul joc, cine sunt producatorii bla bla bla. Orice pasionat de RPG-uri trebuie sa fi auzit sau sa fi jucat pana acum cel putin un titlu din seria The Elder Scrolls, cel mai probabil Morrowind. Restul e istorie.

Ca si in Morrowind, incepi aventura ca prizonier, nestiind motivul pentru care ai fost intemnitat sau care va fi soarta ta mai departe. Ca un facut insa, dupa ce explorezi celula minuscula in care te afli, insusi Imparatul Uriel Septim isi face aparitia, urmat de trei garzi. Se pare ca toti fiii sai legitimi au fost omorati, el fiind o tinta sigura pentru misteriosii asasini. “Cu totul intamplator” intrarea in pasajul secret prin care trebuia sa scape Imparatul se afla chiar in celula in care ai fost intemnitat, asa ca azi poti considera ca e ziua ta norocoasa, fiindca ai obtinut un “Get out of jail free card”. Tot ca un facut, Imparatul te recunoaste imediat, spunandu-ti ca te-a vazut in visele sale si ca trebuie sa salvezi lumea, gasindu-l pe ultimul sau fiu si inchizand portile catre Oblivion (aka Iadul in varianta Tamriel).

Cu toate ca stiam povestea in linii mari din prezentarea jocului la E3 2005 si preview-urile aparute, nu am putut sa nu fiu dezamagit (da, o sa cititi de foarte multe ori acest cuvant in articol) de premisa de la care se pleaca si de povestea in sine. Pe scurt, dupa ce am auzit ce a avut de spus Imparatul in primele minute dupa inceperea jocului, chiar nu m-a interesat in vreun fel soarta Tamriel-ului. “Zici ca m-ai visat? Si ca eu sunt singurul care poate salva lumea, gasindu-l pe fiul tau pierdut de care nu mai stie aproape nimeni? Hmm, ok, daca zici tu, sunt flatat, ce pot spune… uite, o sa ma interesez sa vad ce pot face”. Lasand ironia si sarcasmul la o parte insa, toata ideea cu “Vai, esti ultima noastra speranta, trebuie sa ne salvezi” este deja mult prea fumata ca sa fie folosita intr-un asemenea mod neslefuit. La care se adauga si modul absolut barbar in care sunt scriptate evenimentele din poveste. De exemplu, tot la inceputul jocului, singurul motiv pentru care nu veti reusi sa-l salvati pe Imparat este acela ca producatorii va blocheaza efectiv tastele de control. Faptul ca dupa moartea lui, capitanul garzilor va lasa personajul (puscarias certificat) sa plece cu Amuleta Regilor (cel mai puternic arterfact in Imperiu) doar asa, pe ochi frumosi, deja nu mai surprinde dupa cele intamplate.

Modestia povestii principale se manifesta si in superficialitatea cu care NPC-urile trateaza situatia in care se afla provincia in care traiesc. Da, se apropie sfarsitul lumii, au inceput sa se deschida porti catre Oblivion, demonii au inceput sa devasteze orase… si? Cand ajungi in Imperial City si asculti convorbirile dintre NPC-uri iti dai seama ca oamenii nu dau doi lei pe ce se intampla in jurul lor. “Ai auzit ca orasul Kvatch a fost atacat de Daedra (demoni)? / Da, foarte nasol… si, ce-ai mai facut azi?” Adica, nu tu panica, nu tu frica din cauza ca ai putea fi atacat, nu tu nimic… toata lumea isi vede de treaba si de viata ca si cum nu ar fi nici o problema. Ori asta e una dintre principalele lucruri pe care nu le-am inteles: daca toata lumea e fericita si nu e nici o urgenta in a salva Tamriel-ul, la ce mai imi spui la inceputul jocului ca “Vai, tu esti ALESUL, trebuie sa ne salvezi”. La o adica, pot sa pierd sute de ore explorand lumea, terminand o multime de side-quest-uri realizate excelent fara sa vad sau sa mi se aduca aminte in vreun fel ca sfarsitul lumii se apropie.

Ca o paralela, in Knights of the Old Republic 2, dominatia Sith-ilor era atotprezenta si trebuia sa stai sub radar daca nu voiai sa ti-o dea baietii in mufa cu prima ocazie. Te simteai vanat, erai omul numarul 1 pe lista neagra a asasinilor si trebuia sa supravietuiesti prin orice mijloace. In Oblivion insa… “Ce zici, vine sfarsitul lumii?… nu e panica, ia sa vad ce mai e prin dungeon-ul asta, ca oricum nu se intampla nimic fenomenal intre timp. Mehrunes Dagon (the big bad guy) poate sa mai astepte un pic, ca n-o sa crape de nerabdare.”

Ca si in orice alt RPG, alegerea personajului este foarte importanta in Oblivion, avand la dispozitie o multime de optiuni cu care sa ne cream alter ego-ul. Multumita engine-ului grafic, designerii ne-au putut acorda o libertatea foarte mare in privinta aspectului fizic. Barbie, obraji, ochi, frunte, sprancene, buze, nas, par… toate aceste detalii fizionomice pot fi modificate, de la culoarea parului pana la forma nasului, de la latimea fruntii pana la dimensiunea ochilor. Pe langa acestea trebuie sa selectati si una dintre cele 10 rase ce populeaza provincia Cyrodiil, fiecare cu propriile avantaje, slabiciuni si abilitati speciale. Cei care doresc sa-si creeze un fighter vor alege probabil rasa Nord, Orc sau Redguard, in timp ce adeptii magiei vor merge pe mana High Elfilor sau a Bretonilor.

Pe langa alegerea rasei va trebui sa selectati si 7 skill-uri primare dintr-un total de 21, in functie de ce personaj vreti sa va construiti. Pe masura ce va imbunatatiti skill-urile, va creste treptat si eficienta lor, de la Novice la Maestru, obtinand si cateva perk-uri pe parcurs. Astfel, exista o multime de combinatii posibile cu care puteti experimenta pentru personajul propriu, ceea ce este un lucru bun, deoarece acest aspect, impreuna cu dimensiunea lumii si numarul locatiilor ce pot fi explorate ar asigura o rejucabilitate extrem de ridicata. Probabil va intrebati de ce am spus “ar asigura” in loc de “asigura”. Fiindca, cel putin din punctul meu de vedere, Oblivion nu ofera vreun motiv serios care sa ma faca sa vreau sa-l joc, ceea ce pentru un RPG este dezastruos.

Marile probleme ale jocului se pot rezuma in doua concepte, cel putin din punctul meu de vedere: scalarea si credibilitatea.

Scalarea inamicilor in functie de personajul propriu este una dintre probleme. Cum functioneaza ea? Conform celor observate in joc si spuse pe forumurile oficiale (acest aspect al jocului in mod surprinzator nu este mentionat in manual), Tamriel-ul se adapteaza automat la puterea voastra, adica monstrii vor fi intotdeauna la un nivel apropiat sau egal cu cel al personajului vostru. Daca depasiti nivelul lor, sunt inlocuiti cu altii mai puternici (ursi in loc de lupi, de exemplu) sau avanseaza pur si simplu in nivel si primesc echipament la fel de bun ca al vostru. Ok, si atunci eu de ce ma mai chinui sa progresez? Inainte de a continua articolul am sa va spun ca personal consider ca ideea cu scalarea monstrilor este buna pentru un joc de o asemenea anvergura, dar implementarea ei in Oblivion lasa mult de dorit. Revenind la problema scalarii inamicilor, ea a starnit un val foarte mare de nemultumire, mai ales ca in anumite situatii ea este cumulata si cu niste bug-uri care iti fac viata un adevarat calvar. De exemplu, la scurt timp dupa inceperea jocului, veti fi trimisi in orasul Kvatch, cel mentionat mai sus, care este atacat de demoni, pentru a inchide una dintre portile deschise catre Oblivion. Daca faceti gafa sa ajungeti acolo avand un level mai mare, sa zicem 10 sau 15, veti avea “placuta” surpriza sa observati ca soldatii care ar fi trebuit sa va ajute mor in doi timpi si trei miscari, lasandu-va pe voi sa va luptati cu o multime de monstrii, care evident sunt la fel de puternici ca voi, din cauza scalarii. Rezultatul? In prima faza, o moarte subita… sau prelungita, in functie de cate potiuni de healing aveti cu voi. Daca printr-o minune reusiti sa scapati cu viata, singura voastra cale de urmat va fi sa incercati sa atrageti pe rand cate un monstru, sa va luptati cu el pana la loc comanda si daca supravietuiti sa o luati de la capat. Asta dupa ce cheltuiti o avere pe reparatul echipamentului, daca nu aveti skill-ul de armorer suficient de mare, la care se adauga si cumparatul potiunilor.

Tot din cauza aceleiasi scalari defectuoase am intalnit situatii atat de penibile, incat nu mi-a venit sa cred ca se intampla cu adevarat. Situatii in care eu, Dragonheart, Campionul Arenei din Imperial City, cel mai temut luptator din istorie, cu un Light Raiment of Valor pe mine, castigat dupa ce am infrant Grand Champion-ul Arenei si toti gladiatorii pe care i-am intalnit in cale, aproape ca sunt omorat in padure de un lup, asta intamplandu-se ce-i drept la nivelul 6. Cum am ajuns eu campionul Arenei din Imperial City avand doar level 6 este irelevant. Poate parea amuzant la prima vedere, dar va asigur ca este cat se poate de tragic. Si hai sa spunem ca nu asta ar fi marea problema, de dragul discutiei. Sa presupunem ca folosind aceasta scalare jocul este intotdeauna o provocare pentru noi, ceea ce intr-adevar este. Ok, foarte bine, dar aceeasi scalare se aplica si pentru loot si echipamentul pe care-l gasiti asupra inamicilor, care depinde de nivelul vostru. Ati infrant un Minotaur mare cat casa? Foarte bine, puteti vinde fara probleme arma lui si armura, fiindca nu o sa fie mai bune decat ce folositi sau aveti deja pe voi. Ati reusit sa spargeti incuietoarea de dificultate maxima a unui cufar, fiind doar level 2? Felicitari, ati gasit 20 de septimi si un morcov. Practic, nu primesti nici o recompensa pentru un lucru foarte dificil pe care l-ai facut, cum ar fi deblocarea incuietorii mentionata mai sus sau infrangerea unui inamic fioros. Si atunci vine marea si inevitabila intrebare: eu de fapt de ce ma joc? De ce ma chinui sa-mi imbunatatesc personajul? De ce explorez lumea, toate dungeon-urile si forturile? De ce trag cu dintii si de ultimul septim ca sa-mi pot cumpara o arma sau o armura mai buna? Ca sa ce? Ca sa ma bat intotdeauna cu monstrii de level apropiat cu al meu? Sa cumpar cu mari dificultati o sabie mai buna, doar ca sa aflu ca monstrii sunt la fel de puternici ca mine, iar sabia respectiva am cumparat-o degeaba? Ca sa avansez in nivel si brusc toate NPC-urile si inamicii sa aiba echipament cel putin la fel de bun ca al meu?