The Last Remnant Review
Dimensiune font:
The Last Remnant Review
Înainte să arătaţi acuzator cu degetul spre coafurile îndrăzneţe, ochii mari şi umezi sau replicile spuse incantatoriu în scene redate cu încetinitorul, trebuie să vă atrag atenţia că The Last Remnant nu este nici pe departe un produs cu iz şintoist. Are mai mult de-a face cu China-town-ul american, cu mituri reciclate de o umanitate universală, care urlă de la o poştă: comercial!
Să nu avem impresia totuşi că noul JRPG al celor de la Square Enix a fost înghiţit în totalitate de capitalism. Marea sagă japoneză încă există şi se manifestă viu. Doar că povestea ambiţioasă a fost decorată cu ceva panouri publicitare şi firme de neon care să facă turistul american să se simtă ca acasă. Aşa că producătorii ne familiarizează din start cu destinul-clişeu al unui copil deosebit, Rush Sykes. Aproape de condiţia orfanului, Rush îşi duce cuminte viaţa pe o insulă împreună cu sora sa Irina, aşteptându-şi părinţii să se întoarcă acasă, aceştia din urmă fiind cercetători care încearcă să descifreze secretele aşa-ziselor Remnants, artefacte puternice rămase din alte timpuri.
Însă experimentele ultra-secrete ale părinţilor reuşesc să îi bage şi pe copii în bucluc, în momentul în care Irina este răpită de o creatură demonică necunoscută. Jucătorii vor controla astfel acţiunile lui Rush pentru a-l reuni cu sora sa şi vor descoperi, inevitabil, secretele sumbre ale Remnants-urilor. Şi ca în orice JRPG veritabil, din primele momente ne vom mânji mânuţele cu intrigi politice, fanatism religios şi eterna confruntare bine-rău.
De fapt, Rush nimereşte din start într-o luptă între două armate, din care el se alege cu un nou prieten, marchizul David Nassau, ocazie cu care înţelegem şi noi complexitatea lumii în care suntem treptat asimilaţi. Universul anonim înfăţişat aici nu este unul exclusiv uman, ci găzduieşte şi rase unice, precum felinele cu patru braţe Sovanni, sau micii reptilieni Qsiti.
Aceste creaturi sunt însă complet subjugate de puterea Remnants-urilor tăcute, pe care le slăvesc pentru a fi protejate. Iar credinţa lor oarbă în aceste artefacte a determinat şi structura socială; toată lumea trăieşte în oraşe-stat controlate de marchizi, oameni în directă legătură cu Remnants-urile şi împuterniciţii acestora, deciziile superioare fiind luate la nivelul unui consiliu regional.
Final Fantasy?!
Complexitatea atinge nişte graniţe greu de imaginat, unele caracteristici ale universului fiind pe atât de inexplicabile, pe cât sunt de penibile. De exemplu, toţi cârmuitorii oraşelor sunt copii care nici nu au încă probleme cu coşurile, în timp ce inamicii par să fi căzut precum Obelix în ceaunul cu poţiune magică (a se citi steroizi) când erau mici.
Mai mult, The Last Remnant încearcă în toate momentele să acopere o multitudine de aspecte umane, de la dragoste şi trădare la datoria faţă de supuşi. În lipsa unui glosar însă, sau măcar a unui jurnal care să treacă în revistă buchetul consistent de personaje, toate temele secundare se pierd undeva în neant, jucătorul fiind tentat să uite uşor orice nu ţine de firul narativ principal.
Iar asta e una dintre marile probleme, deoarece aventurierii nu sunt lăsaţi să îşi construiască universul în direcţia dorită, ci li se aminteşte mereu de salata atotcuprinzătoare din fundal. Degeaba doreşti să îţi vezi liniştit de poveste, fiindcă înaintarea anevoioasă în nivel te va forţa de multe ori să îndeplineşti orice obiectiv secundar, indiferent cât de subţire şi superficial modelat, pentru a merge mai departe.
Modul în care este prezentat acest univers este şi el unul dintre punctele cele mai slabe ale jocului. Producătorii au optat pentru aceleaşi peşteri fade când vine vorba de misiunile secundare, feţele NPC-urilor care îţi cer ajutorul se repetă ca într-un coşmar urât, iar oraşele, cu toate că sunt străjuite fiecare de un Remnant impunător, sunt de cele mai multe ori hărţi de 4X4 în care sunt înghesuite ghilda, magazinele şi taverna din care culegi misiuni. Iar în afară de a merge îndârjit cu povestea mai departe, jocul chiar nu te îmbie la prea multe activităţi adiacente.
Explorarea nivelurilor te răsplătește de multe ori cu texturi gri și fade, în deplin contrast cu cultura ce răzbate din scenele narațiunii. Obiectivele din ghildă sunt inutile, manifestându-se mai mult ca nişte achievementuri pe care nu le înţelegi decât odată ce le-ai dobândit. Conversațiile cu NPC-urile sunt la fel de concentrate ca niște știri și este ciudat cum orice personaj cu care spargeți gheața vă varsă automat întreaga poveste a vieții sale, sau măcar a orașului de care aparține. În anumite momente ai impresia că producătorii s-au chinuit atât de mult să facă mecanismele RPG mai interesante, încât au complicat inutil şi ceea ce ar fi trebuit să funcţioneze firesc.
De exemplu, îmbunătăţirea arsenalului se face prin colecţionarea materiei prime fie din mediu, fie de pe inamicii învinşi. Dar elementele necesare, precum şi locul în care pot fi găsite nu sunt dezvăluite, astfel încât veţi sfârşi cu multe obiecte în inventar, pe care nici nu ştiţi dacă trebuie să le vindeţi. Mai trist este că veți umple inventarul doar cu gunoaie, fiindcă exceptând plantele medicinale sau cărbuni, de pe inamici vă mai poate „pica” cel mult o armă sau un talisman.
Armura lui Rush nu poate fi schimbată decât prin evoluția firului narativ, el primind la un momentat dat o armură ceremonială drept cadou. Şi colac peste pupăză, în The Last Remnant loot-ul este direct proporţional cu nivelul de dificultate al confruntării. Mai rău ca la farmatul din World of Warcraft. Păcat că nici măcar această promisiune nu este destul de tentantă pentru a îţi complica existenţa în acest univers.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau