The Saboteur Review
Dimensiune font:
The Saboteur Review
Dat fiind numărul uriaş de jocuri plasate în al Doilea Război Mondial, nu m-aş mira dacă majoritatea v-aţi da ochii peste cap a lehamite după ce zăriţi swastika prin screenshot-uri. Dar ceea ce ne propun răposatele studiouri Pandemic este un fel de Grand Theft Auto în Franţa ocupată de nazişti, nicidecum încă un shooter care să trâmbiţeze curajul şi eforturile americanilor debarcaţi în Normandia.
Nu, aici nu e nicio urmă de război convenţional, soldaţi ce caută ultimii fii ai vreunei mame cu inima în gât sau planuri elaborate de eliberare a Franţei. Aici eşti doar tu, un tânăr mecanic/pilot de curse/sabotor irlandez, care duce conceptul de vendetă personală pe culmi nebănuite. Se face că într-o cursă din zona de ocupaţie nemţească din al Doilea Război Mondial, mai precis din Saarbrucken, după cum se întâmplă adeseori în filmele cu Tom Cruise, un băiat blond cu ochii albaştri n-a putut concepe cum de un alcoolic de pe partea mai zgâlţâită a insulei britanice l-ar putea învinge corect, aşa că într-un exces de zel specific ubermenschilor îţi împuşcă un cauciuc şi te lasă în praf şi ceaţă.
Drept răzbunare, şi pentru a arăta că românul e frate cu irlandezul, iei decizia nobilă de a-i zvârli maşina de pe o coastă direct în plonjon către pietrele ascuţite de dedesubt. Iar în răspuns, băiatul ăla blond e un fel de SPP-ist sus-pus care îţi omoară cel mai bun prieten şi e la o aruncătură de glonţ de a te trimite şi pe tine în lumea celor care nu cuvântă, pe motiv că aţi face parte din serviciile secrete britanice. Fireşte, evadezi înainte să se întâmple asta şi restul… restul e poveste.
Clişeele hollywoodiene se ţin lanţ pe parcursul poveştii, dar asta nu deranjează, ci dimpotrivă. The Saboteur are încă din montajul de la început trăsături cinematografice puternice şi e uşor de dedus că a fost gândit ca un film interactiv. Sean Devlin, protagonistul, este un fumător cu o paletă de replici care de care mai insinuante şi sarcastice şi se bucură de suficientă personalitate încât să ţin minte şi după terminarea jocului câteva perle de pe la început.
Asumându-ţi responsabilităţile unui sabotor în slujba Rezistenţei Franceze, va trebui să asasinezi, urmăreşti şi mai ales să arunci în aer diverse structuri ale ocupaţiei naziste. Cu mantia aceasta de pirahna sanitar vei defila prin întregul Paris, în stil sandbox, similar ca şi concept cu oraşele din inFamous, GTA sau Assassin’s Creed.
Ca şi în ultimul exemplu de mai sus, Parisul se bucură de randarea la scară a unor monumente cunoscute, cum ar fi catedrala Notre Dame sau Turnul Eiffel, impresionante mai ales atunci când priveşti oraşul prin ceaţă, din cel mai înalt punct. Pentru escaladare ai la dispoziţie tot felul de ieşiri, cărămizi şi balcoane, destul de bine integrate în arhitectura clădirii, fără să pară că eşti obligat să escaladezi pe o rută prestabilită. Chiar dacă Parisul nu e construit în aşa fel încât să îl traversezi pe ţigle, te poţi căţăra cam pe orice clădire şi veţi face asta destul de frecvent dacă vreţi să sabotaţi toate difuzoarele, turnurile şi staţiile de radar cu care agaricii lui Hitler au împânzit boema capitală a franţujilor.
Ceea ce vă va fructifica eforturile distructive este un artificiu destul de interesant, similar cu metamorfozele ecologiste din cel mai recent Prince of Persia. Vedeţi voi, zonele ocupate de nemţi sunt monocrome, punctate doar de câteva culori şi lumini, a la Sin City. Această influenţă negativă marchează lipsa de speranţă şi viaţă a parizienilor, drept pentru care odată cu îndeplinirea anumitor misiuni şi eliberarea unor sectoare de sub jugul arian, culoarea va umple din nou străzile cartierului respectiv.
Nimic mai convingător, mai ales prin prisma faptului că există varietate estetică suficientă pentru a alimenta eforturile lui Devlin. Clădirile emblematice, străzile pline de atmosferă şi arhitectura predominant neoclasică, împestriţată de stil renascentist şi gotic târziu, livrează unul din cele mai imersive oraşe pe care le-am vizitat vreodată virtual, iar de fiecare dată când am adus minunea tehnicolor într-un cartier m-am plimbat niţel cu scop strict turistic, înainte să urmăresc obiectivele sinistre ale misiunii următoare.
N-am simţit în niciun alt joc sandbox acelaşi grad acut de imersiune în peisaj, cu atât mai mult cu cât singurul desfăşurat într-un cadru relativ apropiat, Mafia, nu îţi permiţea să escaladezi precum francezii parkourişti din ziua de astăzi orice casă, turn sau biserică prezentă. Dacă tot am pomenit Mafia, cei care s-au îndrăgostit de maşinile clasice, jazz-ul interbelic sau domniţele cu jartiere şi freze a la Veronica Lake vor găsi o alinare mai mult decât satisfăcătoare în design-ul lui Saboteur.
Producătorii nu au folosit Edith Piaf sau Marlene Dietrich în coloana sonoră, ci, urmând slovele de duh ale lui Tarantino (care a băgat Ennio Morricone şi rock în Inglourious Basterds), au considerat că Feeling good şi alte vârfuri de lance ale jazz-ului american sunt la fel de potrivite pentru mise-en-scene-ul lui The Saboteur.
Nu pot decât să le dau dreptate – n-am simţit vreo lipsă de rezonanţă sau nepotrivire auditivă în timp ce conduceam o maşină de curse numită sugestiv Altair printre bannere naziste şi localnici oprimaţi, iar pe fundal răsuna vocea inconfundabilă a Ninei Simone: „It’s a new dawn, it’s a new day, it’s a new life for me; and I’m feeling good…”.
Pastişa care defineşte Saboteur nu e lipsită de bun-gust, iar faptul că e eclectic în diverse aspecte nu face decât să-i amplifice efectul artistic. Vestimentaţia, introducerea curselor sau dialogurile de ambient, surprinse cu jumătate de timpan în vreun colţ de stradă, la un croissant şi cafe-au-lait trădează un dram de pasiune investit de producători pe care cu greu îl regăseşti în multe jocuri contemporane.
Pe mine unul nu m-a deranjat prezenţa zeppelin-urilor, o divagare de la realitatea istorică ce nu face decât să sublinieze că Saboteur nu e un joc cuminte, ancorat în randări istorice cotidiene. Totuşi, cadrul se rezumă la o realitate lipsită de capriciile mutanţilor, experimentelor oculte sau altor giumbuşlucuri de factură Wolfenstein.
Din punct de vedere vizual, singura hibă pe care i-o pot găsi sunt o mână de animaţii îndoielnice şi un pathfinding pe alocuri găunos al NPC-urilor, care mai sfâşie din loc în loc atmosfera, dar acestea nu sunt suficient de deranjante încât să erodeze ceea ce cred eu că este magnum opus-ul Pandemic, din păcate şi ultimul lor joc.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau