The Watchmaker Review

The Watchmaker Review

  Cand am auzit ca firma Cryo a dat faliment m-am intristat. Cred ca nici o alta stire nu m-a afectat atat de mult in ultimul timp si chiar imi pare rau pentru ei pentru ca ne-au dat o groaza de titluri dintre care multe apartinand genului adventure. Parca se adeverea profetia facuta candva de anumite persoane ca acest gen va cadea in disgratie si ca nu va mai prezenta nici un fel de interes nici din partea producatorilor si nici din partea majoritatii devoratoare de jocuri. Chiar daca cei de peste ocean au inghitit galusca si s-au reprofilat, uite ca noi astia din batranul continent european, poate si din cauza unei anumite doze de conservatorism, nu vrem nici in ruptul capului sa credem ca tot ce zboara se mananca si astfel se mai gasesc cate unii care sa riste si sa investeasca in producerea unui astfel de joc. Personal cred ca, in acest moment, aparitia oricarui adventure, indiferent cat de bun sau prost ar fi el, este binevenita. Asta ne demonstreaza ca intentiile producatorilor si interesul jucatorilor nu sunt inca moarte. Poate in viitor din ce in ce mai multe firme europene se vor implica si mai mult si sincer cred ca ar avea succes pentru ca au de unde sa culeaga destul material, nu pentru un adventure, ci pentru mii de astfel de jocuri si pentru ca perceptia lor asupra genului este un pic diferita fata de cea a celor de peste ocean ceea ce ar duce la o renastere a genului sau o trezire din aparenta letargie in care a intrat in ultimul timp.

     Watchmaker este realizat de o firma italieneasca cu un nume interesant, Trecision Net-ert@inment. Daca orice adventure cauta sa ne ofere mistere cat mai incitante si puzzle-uri cat mai variate si mai interesante, nu chiar asa este cazul lui Watchmaker. In timp ce intentia producatorilor este laudabila, creativitatea lor este criticabila si chiar aspru. Povestea ii are in centru pe Darrel Boone, expert in fenomene paranormale, si Victoria Conroy de profesie avocat. Darrel este trezit din somn in miezul noptii de catre un telefon extrem de insistent, iar persoana de la celalalt capat al firului ii cere sa se fie gata in 5 minute pentru a se prezenta la o intalnire. Aici afla despre existenta unui mecanism (Pendulum) ce seamana cu un ceas dar care inzestrat fiind cu puteri paranormale poate duce la distrugerea omenirii in cazul in care ar cadea in mainile unor persoane cu intentii malefice. Din nefericire acest lucru tocmai s-a intamplat iar locul suspectat ca ar adaposti acest mecanism este un castel din Austria. Eroul nostru spune bineinteles “Da”, mai ales la vederea verzisorilor tentanti, astfel ca la ora 9 AM cei doi se afla deja in castel avand la dispozitie doar 15 ore pentru a gasi dispozitivul.

     La prima vedere, controlul a doua personaje ne duce cu gandul la doua presupuneri. Una ar fi ca realizatorii s-au inspirat din binecunoscutul serial Dosarele X si tare cred ca este adevarat. Cea de a doua ar fi ca jocul este tocmai din aceasta cauza mai dificil si mai interesant deoarece acolo unde nu are acces un personaj are celalalt sau ceea ce nu poate afla unul afla celalalt. Din pacate, jocul nu se dovedeste a fi mai dificil din aceasta cauza, ci din contra da impresia de multe ori chiar ca aceasta ar fi o metoda pentru a prelungi durata jocului si pentru a da o vaga idee de non-linearitate. Multe puzzle-uri sau actiuni depind de personaj, ceea ce intr-un final duce la acea linearitate mortala pentru majoritatea jocurilor adventure. O noutate insa este masurarea timpului. La prima vedere crezi ca esti presat de timp insa acesta nu avanseaza decat in cazul savarsirii cu succes a actiunilor cerute de joc, astfel incat puteti sa explorati in voie atat cat aveti chef fara a va fi teama ca nu va incadrati in timp. Pe de alta parte daca timpul nu avanseaza, atunci puteti fi siguri ca nu ati facut nimic folositor ceea ce poate fi destul de enervant cateodata deoarece te poti trezi dupa 2 ore ca de fapt nu ai progresat deloc.

     In cadrul oricarui adventure dialogurile trebuie sa fie la mare inaltime pentru ca ele dau de cele mai multe ori indicii pretioase. Dar nu despre dialoguri in sine vreau sa va vorbesc, ci despre realizarea acestora. Am ascultat si eu in filme actori italieni vorbind engleza sau actori americani mimand o engleza cu accent italienesc, insa ei erau actori profesionisti. Din pacate insa cei care au contribuit vocal la realizarea lui Watchmaker sunt cu mult mai paraleli decat orice wannabe actor. Accentul, intonatia, calitatea pronuntiei, toate acestea tradeaza amatorismul din spatele celor care au avut vreo contributie la partea audio. Pana si pasii personajelor, chiar daca suna diferit in functie de ceea ce se afla sub talpa, nu suna real. Prelucrarea acestora lasa de dorit la fel ca multe alte efecte din joc. Uneori intonatia tradeaza starea sufleteasca a persoanei iar accentul originea, indicii cateodata folositoare. Daca insa ele nu sunt folosite pe post de indicii de catre designeri asta, nu inseamna ca ele nu trebuie sa existe. La extrema cealalta se afla grafica jocului si miscarea camerei. Ceea ce nu inteleg eu este de ce anumite firme considera anumite componente ale unui joc prea putin importante in timp ce acorda mult prea multa atentie altor elemente esuand astfel din exces de zel. Cu alte cuvinte nu ai de ce sa te chinui sa construiesti un univers 3D daca nu esti in stare sa faci un lucru ca lumea. Pe langa faptul ca pana si in 1024*768 obiectele raman colturoase si parca nefinisate, iar texturile ori sunt prea spalacite ori prea tipatoare, animatiile personajelor reprezinta una dintre realele surse de umor ale jocului. Fie ca pasesc, fie ca alerga sau urca scari cei doi par a avea un bat legat in spate ca pe vremea cand era bunica fata si invata sa mearga dreapta. Daca peste toate acestea mai adaugi unul dintre cele mai agresive sisteme de schimbare a camerei atunci reteta e gata. Mi s-a intamplat de o groaza de ori ca personajul meu sa se intoarca inapoi de unde aplecat sau sa se duca in cu totul alta directie tocmai datorita acestui sistem astfel incat uneori iti vine foarte greu sa ajungi repede dintr-un loc intr-altul. Daca pe langa modul third person nu ar fi existat si cel first person atunci ne-am fi confruntat cu o reala problema in a gasi anumite obiecte. Din pacate, insa nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile si tot asa nici senzatia placuta de a explora castelul in mod first person nu a durat prea mult deoarece nu te poti deplasa astfel.

     Ceea ce compenseaza toate aceste neajunsuri este relatia dintre cei doi sau mai bine spus ajutorul pe care si-l acorda unul celuilalt de-a lungul jocului. Fiecare dintre cei doi poseda cate un telefon cu functii de PDA care, pe langa faptul ca poate salva toate informatiile folositoare si furniza indicii asupra scopului imediat, mai poate analiza si procesa secvente de tonuri, lucru extrem de folositor pe parcursul jocului. Obiectele din inventarul unui personaj pot fi trecute in inventarul celuilalt pentru ca acesta sa se foloseasca de ele sau pentru a le combina cu celelalte, ceea ce duce la o varietate sporita a puzzle-urilor. Daca gasirea acestora este destul de usoara, combinatiile si folosirea efectiva pot duce la multe incercari pana la gasirea solutiei. Aici se regaseste intr-adevar valoarea ideii de a implementa doua personaje in loc de unul singur asa cum este adeseori cazul. Din nefericire, calitatea puzzle-urilor este umbrita de o poveste cu o finalitate mai mult decat predictibila ceea ce per total reduce din fiorul si curiozitatea de a stii ce se intampla in momentul urmator. Un pic mai mult mister nu ar fi stricat.

     Poate ca acum, la final, va intrebati de ce mi-am batut capul cu Watchmaker. Asa cum am mai spus aparitia oricarui adventure este binevenita, iar curajul si bunele intentii trebuie rasplatite chiar daca nu avem de-a face cu un produs original sau exceptional. La intrebarea daca Watchmaker merita jucat eu as spune ca da insa numai de catre pasionatii de adventure pentru ca ceilalti vor renunta foarte repede. In fond elementul central al unui adventure ramane puzzle-ul, iar cei care joaca astfel de jocuri stiu sa guste imensa bucurie a rezolvarii unuia. Din pacate insa, de gustibus non disputandum ceea ce face din acest titlu unul selectiv in privinta celor care au de-a face cu el. Mai stim noi unul, iar comparatia este valabila.