The Witcher 2: Assassins of Kings Review

The Witcher 2: Assassins of Kings Review

În cei peste şapte ani de când tot critic oficial jocuri am avut mereu o problemă cu titlurile care mi-au plăcut foarte mult: parcă niciodată nu ai cuvintele potrivite pentru a exprima acel „ceva” care te-a ţinut treaz măcar vreo 3-4 nopţi (la prima tură). La fel mi se întâmplă şi cu The Witcher 2: Assassins of Kings, un joc care vrea nu doar luna de pe cer, ci chiar soarele, creat de nişte polonezi şi inspirat dintr-o literatură fantasy care n-a ştiut de limba engleză până acum vreo trei ani; un titlu ce vine cu o temă matură grefată pe un univers fantastic familiar (dwarfi, elfi şi oameni, creaturi monstruoase ce ameninţă pe toată lumea, răul suprem mereu la pândă să pună stăpânire peste toţi şi toate) şi un personaj departe de a fi eroul idealizat de alte titluri similare.

Ca şi în primul Witcher, Geralt din Rivia are puţine din idealurile unui erou salvator de patrie şi lume. De fapt, el face parte dintr-o specie unanim dispreţuită, dar indispensabilă: este un ucigaş de monştri (witcher), un mercenar-mutant cu puteri fantastice, care îşi pune pielea, săbiile şi magia la bătaie pentru o sumă adecvată. Iar în jocul imaginat de cei de la CD Projekt RED, Geralt reuşeşte să se amestece în intrigi politice, ajungând să decidă soarta unei bătălii de care atârnă însăşi existenţa regatului Temeria. Astfel, începutul aventurii ni-l prezintă în slujba aceluiaşi rege pe care l-a ajutat înainte, suveranul Temeriei, angajat într-un conflict cu o grupare rebelă.

Întrerupt dintr-o activitate foarte necenzurată cu Triss Merigold, Geralt se vede forţat să se îmbrace pentru a porni la luptă; în mod evident, cauza pentru care s-a angajat nu e tocmai ceea ce ar vrea să facă, dar protagonistul nostru nu este genul care să-şi încalce uşor o promisiune. Lucrurile o iau însă rapid pe arătură şi Geralt se trezeşte acuzat că l-a asasinat pe regele tocmit să-l apere. Sau cel puţin aşa consideră cei din jurul lui, aşa că obiectivul principal devine să se disculpe şi eventual să-l prindă pe adevăratul ucigaş, viu sau mort. Dar până acolo e cale lungă şi dificilă, iar orice pas contează mai mult decât îţi imaginezi, putând schimba definitiv finalul.

Încerci să omori un personaj important cu o arbaletă uriaşă… fie că reuşeşti sau nu, povestea merge mai departe. Dar cum? Dintr-o simplă ţintă atinsă (sau nu) poţi avea cel puţin trei direcţii narative total diferite, care la rândul lor să se ramifice în cel puţin tot atâtea alte direcţii în funcţie de alte decizii şi alegeri ulterioare. Un simplu duel pe viaţă şi pe moarte te poate pune apoi faţă în faţă cu inamicii de moarte ai Temeriei… sau cu o femeie torturată pentru a da o declaraţie falsă de incest… sau cine ştie, poate cu un vechi duşman care trece peste resentimente pentru a-ţi da o altă şansă. Multe evenimente au loc sau nu doar pentru că ai ales cărarea din dreapta în loc de cea din stânga şi tocmai în asta constă una dintre atracţiile fatale ce nu te vor lăsa să dormi până nu le descâlceşti.

Şi lucrurile nu sunt deloc simple din punct de vedere narativ, Geralt trezindu-se încă o dată implicat în conflicte politice între monarhi atotputernici, magicieni cu interese ascunse, dwarfi şi elfi care luptă în felul lor pentru libertate şi egalitate, plus nelipsita dragoste şi toate aventurile adiacente necenzurate grafic care vor face deliciul pasionaţilor de pixeli dezbrăcaţi. Toată această complexitate narativă este unul dintre punctele forte ale jocului şi în acelaşi timp o slăbiciune, pentru că multe enigme rămân nerezolvate din cauza unui final parcă fugărit sau, cine ştie, scurtat pentru a lăsa loc pentru DLC-uri şi add-on-uri (n-ar fi prima dată).

Dacă n-ai jucat primul titlu al seriei, cu atât mai mult te vei pierde printre regi, conflicte, nu vei înţelege prea bine de ce Nilfgaard sunt urâţi de toate celelalte regate, de ce Redania şi Temeria nu trebuie lăsate să se alieze sau de ce Kwaedani sunt inamicii de moarte ai dwarfilor. Există jurnalul lui Geralt, ce conţine detalii esenţiale, dar subtilităţile conversaţiilor necesită nu doar trecerea prin primul joc, ci eventual şi lectura diverselor nuvele şi romane publicate de Andrzej Sapkowski.

Dincolo de poveste, lumea în care ne aflăm nu are nimic dintr-o existenţă idealizată. Evident, nicio lume dintr-un RPG nu este calmă şi pacifistă, fiindcă altfel n-ar mai avea nevoie de eroi salvatori, dar personajele ce gravitează în jurul lui Geralt sunt prezentate fără perdea şi nu avem categoriile clare ale îngerilor şi demonilor: beţivi, mincinoşi, asasini, moralitate îndoielnică şi trădări neaşteptate, prieteni loiali şi rasism în orice cartier, sărăcie lucie la un capăt şi ospeţe la celălalt. Iar liderii diverselor facţiuni nu sunt cu nimic mai prejos decât politicienii zilelor noastre, cu excepţia posibilităţii de a apela la asasini, otrăvuri şi magii pentru a-şi elimina cei mai incomozi adversari.

Mai mult, jocul nu te lasă niciodată să uiţi că oricât de rege sau prinţ sau magician ar fi un NPC, tot Geralt decide. Geralt care nu e la prima ieşire din sătucul natal, nu e un necunoscut care trebuie să se afirme, nici un începător în ale bătăliilor. Din contră, apartenenţa sa la o rasă pe cale de dispariţie îl face temut şi dorit în acelaşi timp, un arbitru de cele mai multe ori sincer în caz de conflicte, chiar dacă e vorba de o luptă între doi regi sau de un caz minor de etnobotanice ce dau dependenţă vândute de un spiţer escroc.

Geralt poate ameninţa sau bate pe cineva, salva domnişoara în pericol sau merge la bordel pentru o tăvăleală în cearceafuri dacă îi permite punga. Nimeni nu-l va judeca pentru că a tăiat gâtul cuiva, nu i se va scădea din reputaţie, nici din punctele de abilităţi. Dar consecinţele sunt de-a dreptul palpabile peste o oră, 5 misiuni mai încolo sau, cine ştie, în secvenţa cinematică finală…

Practic, nu există niciun fel de sistem de moralitate. Doar misiunile se schimbă pentru a te lăsa să-ţi creezi un Geralt pe placul tău, suferind şi eventualele consecinţe. Unele dialoguri duc la o moarte prematură şi întâlnirea cu ecranul de încărcare a ultimei salvări. Altele deschid noi direcţii şi aduc informaţii utile. Alte posibilităţi vor schimba complet faţa Temeriei; chiar şi ceea ce numim misiuni secundare au un rost în ansamblu şi nu ai aproape niciodată senzaţia că te duci să le rezolvi doar ca să mai acumulezi experienţă pentru un nivel în plus.

Nu avem prea multe astfel de misiuni, dar chiar şi cele clasice (omoară anumiţi monştri, dar din fericire fără o cifră fixă) sunt integrate în dezvoltarea lui Geralt ca personaj. De exemplu, vei da destul de rapid peste cunoştinţe vechi din primul joc, lurkerii, creaturi semi-umanoide ce bântuie prin subterane. Iar Geralt va emite un „Mori, mă!” evident în engleză, dar rostit cu atâta dispreţ şi parcă plictiseală că este pus să înfrunte asemenea inamici debili, că aproape era să cad de pe scaun de râs.

Dar mai sunt şi alţi „amici”, drownerii care domină malurile apelor, plus creaturi cu aspect de păianjen, extrem de veninoase; şi ăsta e doar începutul, pentru că treci rapid la fantome agresive, spirite fără odihnă, creaturi ce bântuie întunericul minelor sau pur şi simplu cavaleri umani care se întâmplă să fie de cealaltă parte a baricadei. Chiar şi o pereche de căpcăuni poate juca un rol important de-a lungul poveştii, dar depinde numai de tine dacă ajungi la acest rezultat sau totul se termină într-o baie de sânge.

Oricum, Geralt învaţă pe măsură ce se luptă cu aceşti monştri şi misiunile lui evoluează până la a le eradica de tot cuiburile şi reginele ce se înmulţesc la nesfârşit, însă nu mereu prin simpla folosire a sabiei sale de argint dedicată uciderii creaturilor non-umane. Uneori trebuie să pui bombe, alteori capcane pentru harpii sau să distrugi puţuri de acces cu explozibili; în plus, luptele vor deveni ceva mai uşoare pentru că jocul presupune că înveţi din experienţă şi le descoperi slăbiciunile monştrilor cu care te confrunţi.

Există însă şi chestiuni de criticat, mai ales de-a lungul numeroaselor linii de  dialog. Nu toţi actorii îşi joacă rolul la fel de bine, replicile lui Geralt se repetă cam des în timpul luptelor, iar înjurăturile par forţate pe alocuri, de parcă scenariştii n-ar fi găsit nimic mai consistent de spus. Oricum, ajungi însă rapid să le ignori şi te arunci în mijlocul evenimentelor sângeroase, înflăcărate sau pur şi simplu sexuale cu care ai şansa să te întâlneşti. Sau nu, depinde ce alegi.

Inerent legată de poveste şi imersiune este grafica. De obicei ea ocupă un loc spre finalul unui review, dar de data aceasta pur şi simplu nu ajunge să spui că este extraordinar de bine realizată. Se zice că de obicei judeci un RPG după primul oraş în care intri. Iar Assassins of Kings şi al său Flotsam, oraş de beţivi, ghetouri cu dwarfi şi elfi alcoolici, cu un conducător corupt şi cât se poate de baron local, e o declaraţie pe faţă a intenţiilor întregului joc.

Pe marginea râului stau înşirate corăbii inspirate din modelul galioanelor Armadei spaniole, dar adâncurile ascund şi un pericol cu tentacule mortale. Colibele dărăpănate adăpostesc pitici şi elfi dispreţuiţi de soartă şi de oameni, niciodată trataţi corect, dar extraordinari fierari şi negustori mereu cu un obiect care să-ţi atragă atenţia şi să te facă să-ţi goleşti buzunarele. Alături, casa comandantului oraşului impresionează prin dimensiuni şi opulenţă, chiar dacă poate părea o cocioabă faţă de castelele pe care le vezi mai departe.

O superbă pădure înconjoară umanitatea decadentă, unde ruine însângerate de tufişuri de trandafiri se întrezăresc printre luminişuri pline de iarbă, flori şi monştri feroce. O cascadă susură cuminte, dar ceva mai sus ai o fostă mănăstire apăsată de un cumplit blestem, inevitabilii vânători de comori… şi şansa de a face dreptate sau de a căuta doar strălucirea irezistibilă a galbenilor.

Pădurea mai este gazdă bună şi pentru o altă specie, elfii rebeli Scoia’tael, al căror lider ar putea semăna cu Che Guevara dacă n-ar avea urechi ascuţite, doar un ochi şi un deget extrem de nervos pe coarda mereu întinsă a arcului. Flotsam este în acelaşi timp pe alocuri dezgustător în realismul unui măcelar care tranşează fluierând o vacă, dar şi ciudat de atrăgător în timp ce alături de casapul nostru, doi pierde-vară comentează fără perdea despre poziţiile folosite la bordel noaptea trecută.

Iar spectacolul vizual continuă indiferent de linia narativă aleasă. Cum eu am aterizat în Vergen, teritoriul dwarfilor, am avut de-a face cu un oraş tăiat în stâncă, cu mine întunecate unde fără poţiunea Cat n-ai nicio şansă de supravieţuire, cu sate devastate şi poteci pline de harpii flămânde, o carieră de piatră ce ascunde secrete teribile şi un câmp de bătălie încă bântuit de fantomele celor care luptă şi pe lumea cealaltă pentru a plăti la nesfârşit greşelile liderilor lor. De partea cealaltă a baricadei se află un oraş uman, cu măreţia specifică a castelelor-mărturie a puterii, tabere bine păzite şi lideri al căror sânge vrei să-l verşi, măcar pentru a salva… HA, no spoilers here!

Fantezie şi artă la o parte, există însă şi aspecte tehnice de luat în considerare. Interfaţa este prima cu care ai de-a face, iar la acest capitol a plouat cu critici, chiar dacă ni s-a promis un patch care să rezolve o serie de nemulţumiri. Practic, nu ai cum să schimbi desemnarea anumitor taste (pentru hartă sau inventar), deşi nu am fost în mod deosebit deranjată de vreme ce erau folosite clasicele M şi I.

La început, am fost deranjată şi de dimensiunea mică a fonturilor care indicau locuri de unde puteai culege ingrediente, dar pe parcurs m-am obişnuit; totuşi, nu m-am putut deloc împăca cu ideea că nu poti ieşi pe nicio uşă în spatele unui NPC, trebuie să o deschizi încă o dată cu mâna ta.

De asemenea, unele butoane nu sunt desemnate explicit în meniurile aferente, astfel că dacă nu dai atenţie indicaţiilor din tutorialul integrat în prima jumătate de oră de joc, o să apeşi de nebun toate tastele ca să afli că fugi mai repede cu Shift sau că CTRL pe stânga pune pauză activă şi poţi alege magiile în timpul luptelor sau meditaţia atât de necesară pentru a crea poţiuni şi a le bea ca să-ţi oferi avantaje de viteză, regenerare mai rapidă a vieţii, a staminei sau mai mult damage. Sau foloseşti controller-ul, pentru că există şi această posibilitate.

A fost păstrată din primul joc nevoia de a culege tot felul de ingrediente pentru a crea poţiunile, de la ierburi şi flori până la minerale rare şi părţi corporale ale monştrilor (ochi, gheare, piei, inimi, ficaţi şi ce alte organe mai ai nevoie). Minereul de argint este o componentă esenţială pentru sabia de omorât monştri pe care Geralt reuşeşte să o piardă în cursul unei lupte de-a dreptul dragonice fix la începutul aventurii.

Armele şi armurile sunt în continuare apanajul diverşilor comercianţi, dar multe pot fi îmbunătăţite cu componente dedicate care întăresc rezistenţa, incinerează inamicii sau îi îngheaţă pentru ca Geralt să-i termine cu mişcări spectaculoase reprezentate cinematic. Totuşi, aceste „finishing moves” sunt o pacoste în timpul luptelor încinse, pentru că revenirea la mediul normal îl lasă pe Geralt fără apărare câteva fracţiuni de secundă, momente ce se pot dovedi fatale într-un joc care nu iartă aruncatul cu capul înainte într-un grup de impi (nekkers).

De fapt, luptele sunt cel mai mare defect în Assassins of Kings. Acuzaţi că au pus la punct în primul joc un sistem mult prea complicat pentru binele lui, cei de la CD Projekt au luat criticile prea în serios, alunecând în extrema hack’n’slash-ului. Luptele se pot transforma într-un festival de click-uri pentru a ataca, bloca şi arunca cu magii, aceleaşi din primul titlu (Igni, Aard, Quen, Axii, Yrden), însă nu la întâmplare.

Monştrii atacă în general în grupuri, iar la început Geralt este mai curând un prunc aproape fără apărare, în condiţiile în care o lovitură primită în spate face 200% damage. Adică trei şuturi şi mori. Practic, curba de dificultate este pe dos faţă de aşteptările noastre, iar pe nivelul normal trebuie să-ţi plănuieşti atent atacurile, poţiunile înghiţite în prealabil şi să foloseşti avantajele terenului; în mod clar nu ai nicio şansă dacă eşti înconjurat de 5-6 creaturi flămânde.

Magia este un ajutor esenţial cu Yrden care înţepeneşte temporar inamicii, Igni pentru incinerare, Aard pentru a-i arunca de pe stânci şi zidurile castelelor, Axii pentru control mental şi Quen pentru propria protecţie. Bombe, capcane şi cuţite de aruncat completează arsenalul lui Geralt (plus sabia normală şi cea de argint), iar la un moment dat poti debloca de-a lungul arborelui de abilităţi şi bara de adrenalină care, odată plină, permite o serie de mişcări spectaculoase ce elimină chiar şi trei inamici simultan.

Ce-i drept, pentru că începuturile sunt extrem de dificile, eşti rapid tentat să treci pe Easy, doar că aici lucrurile sunt mult prea tâmpiţele. Uşor este chiar prea uşor, monştrii mai că se sinucid, mai mult stau şi aşteaptă să-i omori pe rând, iar magiile sunt ultra-eficiente chiar şi în luptele cu boşii. Peste normal însă trebuie să fii ori sadic, ori să ai răbdare de fier, cască de titan şi mulţi pereţi în care să dai cu capul, pentru că acţiunea este de-a dreptul neiertătoare.

Cum nu poţi folosi poţiuni în timpul luptelor (le înghiţi înainte, în meditaţie), trebuie să fii foarte atent cu resursele avute la dispoziţie; în niciun caz nu te poţi arunca cu capul înainte doar pentru că viaţa ţi se regenerează mai repede, tot vei ajunge cină pentru harpii. La o moarte prematură mai contribuie uneori şi sistemul de ţintire, pentru că e destul de dificil să nimereşti eficient câtă vreme monştrii se tot învârt în jurul tău pentru a te lovi din flanc sau din spate. Se poate folosi „target lock”, dar menţionata mobilitate face destul de greu de urmărit o singură creatură ce se poate retrage fix acolo unde nu vrei să ajungi, în mijlocul grupului de inamici.

Evident, Geralt este recompensat pentru toate faptele sale vitejeşti din păduri sau din paturi, iar punctele obţinute se investesc într-un arbore de abilităţi foarte stufos, separat pentru melee, magie şi alchimie (crearea poţiunilor), plus o rămurică generală ce va fi singura disponibilă în prolog.

Fiecare jucător va prefera o anumită abordare, iar specializarea este încurajată pentru că pur şi simplu nu poţi debloca şi îmbunătăţi totul. Personal, am preferat investiţii serioase pe partea de melee, acordând puncte celorlalte ramuri doar în măsura în care duceau spre abilităţi pasive ce creşteau bara de viaţă, damage-ul general făcut de magii sau eficienţa poţiunilor. Toate abilităţile de bază, să le zicem, pot fi modificate cu mutageni recoltaţi de la diversele creaturi hăcuite, astfel că Geralt va fi de fiecare dată şi pentru fiecare dintre noi diferit.

Din păcate, tocmai când aveam chef de şi mai mult măcel şi poveşti misterioase, aventura se termină. Doar prolog , trei capitole şi epilog, acesta din urmă plin de simboluri care te vor face să apelezi la Google şi Wikipedia pentru a înţelege că mai urmează lucruri cel puţin la fel de spectaculoase. Totuşi, povestea este finalizată mult prea brusc, iar multe elemente rămân nelămurite, în virtutea unor evidente viitoare DLC-uri şi/sau add-on-uri mai serioase.

Pe de altă parte, mai bine atât decât să fi avut parte de problemele tehnice cu care ne-a lovit versiunea 1.0 a primului Witcher. Din fericire, de data asta n-am avut de aşteptat 10 minute să încarc un nivel, nici n-am avut parte de crash-uri sau blocaje, chiar dacă framerate-ul mai dădea rateuri pe alocuri; setările grafice maxime au funcţionat ireproşabil atât pe un desktop bine dotat, cât şi pe un laptop Alienware care l-a scos pe Geralt la plimbare din mediul PC-urilor fixate sub birou.

Capodoperă? Nu chiar, dar polonezii au nimerit foarte aproape de mijlocul ţintei. Fără discuţie, Assassins of Kings este genul de joc pe care-l duci cap-coadă măcar de două ori, dacă nu chiar mai mult pentru a fi sigur că n-ai ratat nicio misiune, nicio subterană, niciun puzzle cu semne misterioase pe pereţi şi cufere încuiate care promit obiecte rare şi comori nemăsurate. Anul acesta, dacă apare, poate doar Diablo III îl va depăşi în termeni de poveste, atmosferă, imersiune, grafică şi artă sonoră.

Eşti liber să evoluezi cum vrei într-o lume aproape reală, care nu uită şi nu iartă, care acum te îmbie cu sâni perfecţi, iar în secunda următoare te otrăveşte şi îţi smulge capul de pe umeri. Alegerile tale contează până în ultima secundă şi nu putem decât spera că viitorul add-on sau chiar Witcher III vor ţine cont de alegerile tale prin intermediul salvărilor.

E drept că luptele au fost poate prea simplificate, interfaţa e puţin enigmatică la început, iar curba de dificultate nu te iartă deloc, deci trebuie puţină răbdare până jocul se dezlănţuie. Dar şi când o face… întunecat şi iubitor, curajos şi trădător, Witcher II oferă în momentul de faţă cam tot ce-ţi poţi dori de la un RPG fantasy.