Tom Clancy’s HAWX 2 – RePlay Review
Dimensiune font:
Tom Clancy’s HAWX 2 – RePlay Review
Alături de space sims şi jocurile de aventură, simulatoarele de zbor se numără printre titlurile care nu prea au reuşit să facă tranziţia din “Epoca de Aur” a jocurilor în cea modernă, deşi Jane’s F15, F22-Lightning sau Falcon 4.0 sunt nume care pot scoate oricând un oftat din piepturile pasionaţilor. Doar seria IL-2 s-a ţinut tare pe poziţii, iar mai nou, studiourile Ubisoft România ne-au adus în prim-plan faţa modernă a luptelor aeriene prin intermediul lui Tom Clancy’s HAWX, ce aparent a avut vânzări suficient de bune pentru a justifica existenţa unei continuări.
Ca să evităm din start comentariile inutile, HAWX 2 nu este un joc cu avioane care să te pună să foloseşti toate butoanele tastaturii (pe lângă joystick-ul obligatoriu). Abordarea este una mult mai arcade şi orientată spre acţiune, aşa că cei care vor realism mai presus de orice vor trebui să caute în altă parte doza zilnică.
Acum că am lămurit de acest detaliu important, scenariul. Care este… hmm… aş avea câteva „tării” ca să-l descriu, dar mă voi limita la neinteresant. Dacă nu aţi fost atenţi, e Tom Clancy’s HAWX 2, aşa că dacă aţi mai trecut printr-un joc sau aţi văzut un film marca Tom Clancy, ştiţi deja la ce să vă aşteptaţi. Spre deosebire de predecesor, aici nu mai avem de-a face cu armate private, ci cu extremişti ruşi care din nou sunt puşi pe treabă şi vor să pornească un război împotriva porcilor capitalişti, apar evident şi nişte focoase nucleare, planuri diabolice explicate prin radio yadda yadda yadda. Fascinant, ştiu.
David Crenshaw, protagonistul primului HAWX, îşi face şi el apariţia, dar de data asta nu el se află în centrul acţiunii, ci trei piloţi de top din tot atâtea forţe aeriene – Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia – pe care o să-i controlezi pe rând în diverse teatre de război, din Estul Mijlociu şi Africa de Sud până-n Rusia şi Norvegia. Problema cu o asemenea abordare, din punctul meu de vedere, e că nu prea poţi să acorzi importanţă personajelor sau să te intereseze soarta lor dacă tot sari dintr-un şoşon în altul aproape de la o misiune la alta. Ba supraveghezi terorişti în deşert, ba vânezi rebeli prin munţi înzăpeziţi, după aia te lupţi cu alţi rebeli prin altă parte, la un moment dat ajungi nici să nu te mai intereseze, chit că scenarişii au introdus şi nişte momente care s-au vrut a fi emoţionante.
Bine, e perfect adevărat că a juca un flight sim pentru poveste e ca şi cum ai urmări un film porno pentru dialoguri, însă, exceptând scenariul mai sus-menţionat, nu există nimic care să ofere o importanţă acţiunilor tale din timpul misiunilor. Nu poţi de exemplu să demolezi un aeroport sau bază militară într-o misiune (ca obiectiv secundar), pentru ca în următoarea să ai de-a face cu mai puţine avioane sau baterii anti-aeriene. Există unele tentative plăpânde în această privinţă (vezi misiunea cu distrugerea generatoarelor de electricitate ca să dezactivezi apărarea anti-aeriană), dar per-total, nu ai acel sentiment că faci parte dintr-un conflict unde importanţa acţiunilor tale nu devine irelevantă la sfârşitul unei misiuni.
Şi e păcat, fiindcă licenţa Tom Clancy le-a permis producătorilor să includă şi personaje din alte serii (Splinter Cell sau Ghost Recon) ca să aducă un pic de savoare, dar având în vedere deşfăşurarea evenimentelor, în locul lor puteau la fel de bine să fie James Bond şi SEAL Team 27, fiindcă doar fanii francizelor Tom Clancy vor aprecia aceste cameo-uri, restul neştiind de exemplu că la sol se desfăşoară acţiunea din viitorul Ghost Recon: Future Solider.
Pe de altă parte, cei trei piloţi oferă o scuză foarte bună ca să poţi manevra cam toate „numele” mari, de la clasici precum Harrier, A-10 Thunderbolt, F-15 şi F-16 la F-22 Raptor, F-35 Lightning II, Eurofighter Typhoon sau Dassault Rafale. În privinţa realizării avioanelor chiar nu am de ce să mă plâng, modelarea fiind făcută cu simţul răspunderii indiferent că-i vorba de exterior sau carlingile pline cu butoane şi afişaje. Aş putea spune chiar că nici măcar pasionaţii nu vor fi dezamăgiţi de acest aspect, dar în eventualitatea în care cineva a uitat să pună vreun buton într-un Su-37 Terminator, n-o voi face.
Efectele sonore sunt şi ele reuşite, iar Tom Salta a compus o muzică ce se încadrează foarte bine în noua identitate multiculturală a jocului, dar în acelaşi timp nu pot spune că iese cu ceva în evidenţă. Avem ansambluri corale tipice pentru Mama Rusie, o linie instrumentală adecvată pentru acţiunea din Orientul Mijlociu, nişte chitare electrice şi un ritm mai alert în timpul luptelor, cam tot ce trebuie pentru o atmosferă reuşită, însă nimic care să rămână cu tine peste o lună sau un an.
Din păcate, lucrurile nu mai sunt chiar atât de ok când vine vorba de mediul înconjurător. Văzute de la altitudine, peisajele sau metropolele precum Cape Town, Tokyo sau Moscova arată excelent datorită folosirii imaginilor oferite de sateliţii GeoEye, dar când te apropii ca să distrugi o cazarmă, tancuri sau nişte baterii anti-aeriene… ugh.
Ştiu că e un Catch 22 cu care s-a confruntat şi predecesorul, dar nici nu poţi spune „las’ domne’, ce nevoie am să fiu aşa aproape?”, fiindcă mai există şi cut-scene-uri ce folosesc engine-ul jocului şi care prezintă acţiunea de la sol… moment în care ajungem la ugh-ul menţionat mai sus. Iar dacă de exemplu te urmăreşte o rachetă şi vrei să zbori la firul ierbii, o să observi cum satul ăla pitoresc plin cu civili e de fapt un tapet.
O îmbunătăţire faţă de primul HAWX este varietatea misiunilor şi includerea porţiunilor de decolare/aterizare plus alimentări aeriene. Dacă în predecesor dădeai în bâlbâială la un moment dat din cauza plictiselii, aici misiunile clasice sunt punctate din când în când cu pilotarea unei drone (UAV) pentru obţinerea informaţiilor, bombardamente stealth sau suport aerian pentru o echipă de Ghosts de la bordul unui AC-130. Ceea ce e foarte bine, pentru că există o şansă foarte mare ca celelalte misiuni să-ţi pună serios răbdarea la încercare. Asta deoarece ele suferă de sindromul Bruce Willis, tu aparent fiind singurul care-i poate salva pe toţi. Ceilalţi membri ai escadrilei tale de elită… Dumnezeu cu mila.
Partea proastă e că şi AI-ul ştie că tu eşti singura speranţă a acestor incompetenţi (mai ceva ca Obi-Wan Kenobi), aşa că toată lumea o să tragă-n tine într-o veselie. Acu’, e amuzant primele dăţi când observi pe radar cum 4-5 avioane inamice te urmăresc doar pe tine, iar coechipierii să învârt în cerc ca nişte vulturi beţi, dar când începe să se îngroaşe gluma o să-ţi cam piară râsul. Dacă piloţii adverşi ar fi fost proşti ca o cărămidă nu era o problemă, dar cred că indivizii s-au uitat de vreo 20 de ori la Top Gun între cele 2 jocuri, fiindcă acum chiar îţi pot da de furcă, folosind flare-urile exact când trebuie ca să scape de rachetele tale şi executând nişte manevre de n-o să înţelegi în ce direcţie au luat-o.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau