Turning Point: Fall of Liberty Review

Turning Point: Fall of Liberty Review

Turning Point: Fall of Liberty reprezintă cea mai nouă creaţie a studiourilor Spark Unlimited, responsabile pentru Call of Duty: Finest Hour – titlu care a fost lansat doar pentru console, fiind un joc mediocru pentru seria Call of Duty şi fără prea multe pretenţii. Fall of Liberty arată cu degetul istoria și ne propune o alternativă pe cât de interesantă și fascinantă, pe atât de sumbră. În ea, Winston Churchill, unul dintre personajele cheie ale celui de-al Doilea Război Mondial, nu a supraviețuit accidentului auto din 1931 suferit în timpul vizitei sale la New York (accident care chiar a avut loc, numai că acesta doar “l-a lăsat” șchiop). Drept urmare, Marea Britanie a căzut uşor pradă armatelor naziste după începerea războiului, iar în anul 1948 deja toată Europa era la picioarele lui Adolf Hitler. În mod inevitabil, naziştii şi-au îndreptat atenţia şi spre Statele Unite, în 1953 fiind declanşată invazia care în mod normal nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Tu vei lua rolul unui muncitor simplist și foarte tăcut care lucrează pe schelele uriașilor zgârie-nori din New York. Luată prin surprindere și lipsită de apărare, uriașa metropolă este atacată de către mașinăria de război germană, cerul fiind împânzit de Zeppeline, avioane și mii de parașutiști. Carson, căci acesta este numele personajului întruchipat, reuşeşte totuşi să ajungă la adăpost, fiind racolat imediat de un sergent aparținând Gărzii Naționale, prin intermediul acestuia începând seria de misiuni de gherilă împotriva naziștilor.

Povestea jocului, deși nu este chiar foarte ieșită din comun (invazii ale Statelor Unite am mai vazut în Freedom Fighters sau World in Conflict), nu este din păcate deloc reprezentată la nivelul la care s-ar fi putut ajunge. Această ipoteză istorică este pur şi simplu fascinantă, însă netratată la nivelul corespunzător. Firul epic este expus între misiuni doar cu ajutorul a câtorva buletine de știri, care vă informează asupra stadiului invaziei. În afara unor scurte cut-scene-uri ocazionale, a unor elemente din mediul înconjurător (gen zvastica nazistă imprimată pe zidurile clădirilor, cu mesaje de propagandă) precum și a unor conversații cu diverse NPC-uri, nu mai există şi alte elemente care să impună atmosfera de ţară aflată sub asediu. În schimb, producătorii s-au mulțumit cu o exemplificare sumară a intrigii, concentrându-se mai degrabă pe alte elemente.

Aventura ta începe în New York, continuă în Washington D.C., după care se ajunge chiar şi în Londra (bineînţeles, toate “misiunile” fiind îndeplinite de un simplu muncitor, fără pic de experiență militară). Din păcate, feeling-ul acestor locaţii lasă de dorit, practic vei înainta în niveluri însă fără a conştientiza că te afli într-o nouă locaţie. Odată terminat New York-ul şi ajuns în D.C. este imposibil să nu apară întrebări de genul “Eu de fapt cum am ajuns aici?” din cauza lipsei evidentede continuitate.

Din păcate, titlul de faţă este și predispus bolilor specifice jocurilor pentru console: chiar dacă suportă și controller-ul de Xbox 360, acest lucru nu salvează decât aparențele, căci senzitivitatea mouse-ului este groaznică. Atunci când încerci să tragi în inamici, parcă întorci un vapor şi e mare minune când reuşeşti să şi nimereşti vreunul. Bineînțeles că există setări pentru senzitivitate în meniul principal, dar schimbarea lor nu va îmbunătăţi cu mult lucrurile, aşa că în timpul jocului te vei lupta mai mult cu mouse-ul decât cu naziștii. Insulta finală este că jocul dispune și de o formă de ţintire asistată (auto-aiming), care odată activată transformă Turning Point într-un veritabil arcade din vremuri apuse.

Nu că ar conta foarte mult acest feature în ultimă instanţă, deoarece inteligența artificiale este aproape inexistentă. Nu numai că săracii soldați naziști stau în bătaia puștii oriunde s-ar afla, dar nici nu schiţează vreo dorinţă de a rămăne în viaţă. Avantajul lor însă este reprezentat de sistemul de respawn, care te “fură” ori de câte ori are ocazia. Cum salvările se fac pe bază de checkpoint-uri, după ce te-ai luptat cu o duzină de inamici vei muri de multe ori împuşcat de vreun soldat apărut din senin, fiind nevoit să reiei aceeași scenă de mai multe ori. Sistemul cu checkpoint-uri, fidel consolelor, nu este neapărat un lucru negativ, însă atunci când punctele de salvare/ încărcare se află la o distanță mare una față de cealaltă, gameplay-ul are de suferit.

Când vine vorba de scriptare totală (alături de liniaritate), probabil cele mai urâte elemente pentru un FPS, Turning Point reuşeste cu brio să devină campion. Iar asta datorită limitării excesive a libertăţii de mişcare, tu fiind prins într-un labirint în care trebuie să găseşti portiţa de scăpare. Poate că la începutul erei FPS (Wolfenstein, Doom, primele Quake-uri) acest lucru era cool sau nu deranja, însă pentru un titlu din 2008 este dezamăgitoare o astfel de limitare, mai ales că jocul nici nu are o acţiune alertă sau un feeling excelent care să o mascheze. E drept, producătorii au încercat să meargă pe linia Half Life, cel puţin în anumite scene se vede clar încercarea de a imita jocul celor de la Valve (sau altele similare), prin diverse mini-puzzle-uri, gen cățărarea pe un stâlp pentru a putea ajunge la un etaj superior, intratul prin diverse sisteme de ventilaţie sau distrugerea unor ziduri false etc. Şi mai trist e că nu ai ce căuta în respectivele niveluri, nu există personaje suplimentare cu care sa te întâlneşti, nu există secrete sau spaţii ascunse în care să mai poţi vedea şi altceva.

Pentru diversitate, în misiuni există şi anumite momente în care eşti rugat de Garda Naţională să întreprinzi diverse misiuni de sabotaj, cum ar fi aruncarea în aer a unui tanc. Practic însă e vorba de alte mini-puzzle-uri în care bomba este oricum deja plasată, unicul scop fiind acela de a nimeri trei fire de culori RGB (rosu, verde, albastru) în cadrul unor şuruburi; gen de puzzle care este imposibil de greşit.

În ceea ce priveşte aspectul grafic, Turning Point foloseşte engine-ul Unreal 3, însă nu la adevărata sa valoare. În ciuda aspectului prăfuit, jocul este şi prost optimizat, chiar și pe sisteme puternice existând anumite momente în care jocul face un swap puternic, identic cu vremurile (crezute apuse) când memoria de 64MB reprezenta apogeul performanţei pentru mulţi dintre jucătorii acelor vremuri. Există trei niveluri de setare a calităţii grafice: low, medium, high, dar pe oricare l-ai alege tot vor exista aceste hopuri care fragmentează acțiunea în cele mai nepotrivite momente posibile. De asemenea, nu există anti-aliasing, iar texturile mediului înconjurător, precum și expresiile faciale ale diverselor personaje, îţi vor aminte de titluri pe care le-ai jucat acum ceva ani de zile.

Chiar dacă anumite spații deschise, alături de porțiuni scriptate (cum ar fi partea introductivă, în care cerul New York-ului este împânzit de sute de Zepeline și avioane) mai reuşesc să spele din păcate, în majoritatea scenelor obișnuite de luptă, paleta de culori și texturilor fade își vor spune cuvântul. E drept, grafica nu este hidoasă, dar cu siguranță nu se ridică la înălțimea altor titluri care folosesc Unreal 3. Acest lucru este extrem de evident în cazul animaţiilor, soldaţii schimonosindu-se într-un mod foarte teatral și nerealist când sunt loviţi de gloanţe. Paradoxal însă, animaţiile propriului personaj sunt destul de reuşite atunci când camera devine una 3rd person. Lucru valabil şi în anumite momente cheie din timpul confruntărilor corp-la-corp, când vei putea să foloseşti adversarii pe post de scut uman sau să le aplici un instant kill, în funcţie de preferinţe.