Unde au mers banii trimiși acasă de românii care lucrează în străinătate. Harta zonelor care au fost finanțate cu banii din afară

România are trei regiuni în topul celor mai sărace 10 unităţi administrative din Uniunea Europeană, după calcule care cuprind, însă, şi banii primiţi de românii din aceste zone de la cei plecaţi la muncă în străinătate.

Fără aceşti bani, Produsul Intern Brut (PIB) din - spre exemplu - Moldova ar fi cu 22,8% mai mic, apoi în regiunea Sud-Est ar fi cu 19,7% mai mic, în Muntenia cu 15,8% mai mic şi în Oltenia cu 11,7% mai mic. Sărăcia ar fi, cu alte cuvinte, şi mai cruntă fără remiterile primite de românii din aceste regiuni, care oricum apar la vârf în clasamentul sărăciei din UE.

Aceste regiuni se numără printre cele mai sărace din UE şi din cauza nivelului scăzut al investiţiilor străine (alungate de starea precară a infrastructurii) şi acest lucru a ieşit la lumină în 2017 când - în premieră şi la nivel naţional, şi la nivel european - suma primită din remiterile diasporei a depăşit suma capitalurilor alocate în România de companiile străine, ca investiţii directe.

 

Sunt de apreciat, aşadar, BENEFICIILE remiterilor, atât la nivelul gospodăriilor care le primesc (prin atenuarea sărăciei, care altfel nu părea a fi posibilă), cât şi la nivel macroeconomic, prin atenuarea decalajelor dintre regiuni. Cu ce preţ, însă?

Statisticile oficiale estimează la cel puţin 3-3,5 milioane numărul românilor aflaţi acum la muncă în străinătate, adică al românilor care au diverse calificări şi sunt apţi şi dornici de a lucra. Plecarea lor a lăsat în urmă, pe de-o parte, un deficit fără precedent de mână de lucru şi, pe de altă parte, tot mai multe familii aproape destrămate, care nu mai au altă sursă de finanţare - chiar de supravieţuire - decât remiterile primite.

Iar pentru că acest exod are deja un istoric de peste 20 de ani, unele analize au observat şi câteva tendinţe ce se manifestă în ultima perioadă. Spre exemplu, Fundaţia Lufkin pentru Antreprenoriat şi Migraţie (FLAME) a observat, între altele, că volumul remitenţelor scade odată cu durata şederii, dar creşte şi transferul mediu odată cu durata şederii. ”Dacă în 2014, erau înregistrate 259 de transferuri medii, în 2015 numărul acestora a crescut la 274, apoi în 2016 la 285 şi în 2017 la 300”, notează FLAME într-un studiu de specialitate prezentat recent Băncii Naţionale a României. De asemenea, ”valoarea remitenţelor este ridicată în regiunile de dezvoltare cu cel mai scăzut PIB/cap de locuitor, transferurile de bani către aceste regiuni susţinând atenuarea deficitului economic existent în aceste zone”.

Trecând graniţele, este important de observat şi ce anume fac românii plecaţi la muncă. Prima constatare: ei au exact acele meserii care aici, în România zilelor noastre, sunt total deficitare - constructori (de la zidari până la specialişti în finisaje), sudori, operatori pe maşini-unelte mai mult sau mai puţin automatizate, medici (!), şoferi, strungari, chimişti şi, desigur, agricultori. A doua constatare: cei plecaţi cu mai mulţi ani în urmă au început să-şi întregească familiile - dar acolo, în ţările-gazdă, nu aici, întorcându-se în România. Deocamdată, autorităţile de la Bucureşti nu par a fi îngrijorate de această tendinţă, ca şi cum depopularea devenită totală ar fi o chestiune marginală, nerelevantă în contextul triumfalist al creşterii macroeconomice.

 

Tot despre românii plecaţi ”afară”, mai trebuie menţionat că ei plătesc acolo taxele, impozitele şi mai ales contribuţiile sociale la care România (în ”oglindă”) consemnează printre cele mai scăzute rate de colectare. În ţările-gazdă, bugetele publice se menţin pe linia de plutire şi datorită contribuţiilor românilor. În România, aceste bugete se îndreaptă imparabil către deficite din ce în ce mai mari - nici acest lucru nu pare să genereze preocupări pentru autorităţile de la Bucureşti, potrivit unui material din campania #roMânia a cotidianului Gândul.

După cum probabil se ştie deja, principalele destinaţii alese de românii care emigrează sunt Marea Britanie, Suedia, Spania, Italia, Danemarca, Germania şi Austria.

”Tendinţa de migraţie a românilor se încadrează în tendinţa generală de migraţie în interiorul Uniunii Europene, în cadrul căreia populaţii din statele din sudul Europei (tradiţional mai sărace şi cu infrastructură mai slabă) migrează către nordul Europei (tradiţional mai bogate şi cu infrastructură mai bună)”, arată studiul citat. Este oarecum firească plecarea unor români către ţări mai ofertante; nefirească este, însă, plecarea atât de multor români către aceste ţări.

În locul unor măsuri concrete de atenuare a acestui exod, Bucureştiul s-a mulţumit să constate beneficiile remiterilor (ultima strigare: aceşti bani ar fi folosiţi, mai nou, pentru lansarea în afaceri a celor rămaşi acasă) şi... să creeze un cadru mai strict, chiar de ”taxare”, pentru aceste remiteri. Au mai fost unele intenţii anunţate în acest sens, dar care au rămas deocamdată simple declaraţii politice: indemnizaţii speciale de reinstalare pentru emigranţii care se întorc în ţară, sprijin pentru familiile rămase acasă, unele facilităţi pentru angajatorii care-i atrag în ţară pe muncitorii plecaţi...

România câştigă, aşadar, ceva bani (3 miliarde de euro în 2017, potrivit statisticilor oficiale) de pe urma românilor plecaţi la muncă în străinătate, dar plăteşte infinit mai mult din cauza acestui exod - deficit de forţă de muncă şi deficit de contribuabili la buget, ca să nu mai vorbim de familiile aproape destrămate sau în curs de emigrare totală. Soluţiile - deocamdată nu se văd, pentru că, deocamdată, nici nu se caută.